Romania intre Kosovo si Kremlin

Daca dupa intilnirea G8 din Germania initiativa de pace condusa de Victor Cernomirdin parea sa deschida pentru prima data perspectiva unei solutii diplomatice pentru conflictul din Kosovo, episodul nefericit al bombardarii ambasadei chineze din Belgrad a blocat din nou procesul, cel putin temporar. E adevarat ca, chiar daca Beijingul va incerca sa exploateze la maximum momentul, este totusi de presupus ca pragmatismul liderilor chinezi, combinat cu unele gesturi de bunavointa ale Statelor Unite, mai ales in ce priveste accesul Chinei in WTO (Organizatia Comertului Liber), va determina o calmare a lucrurilor. E nevoie doar ca Beijingul sa nu opuna un veto in Consiliul de Securitate ONU unei eventuale rezolutii a acestuia legate de criza iugoslava. Adevarata complicatie a aparut insa intre timp la Moscova, unde demiterea lui Evgheni Primakov din functia de prim-ministru si declansarea in Duma de Stat a procedurii de demitere a presedintelui Boris Eltin pun serios in discutie determinarea Kremlinului in promovarea unei solutii negociate in Balcani. Unii analisti vorbesc chiar de o eventuala tatonare a Washington-ului in ideea atragerii Finlandei drept substitut pentru Rusia, ca partener de contact cu regimul Milosevici.
Din pacate, toate aceste complicate manevre politice internationale plaseaza Romania intre doua zone de criza majore. Kosovo, pe de o parte, Kremlinul, de cealalta parte. Pentru ca, indiferent de rezultatul votului din Duma – se pare ca, oricum, procedura de destituire a unui presedinte rus, reglementata de actuala Constitutie, este extrem de complicata si laborioasa -, ceea ce se intimpla la Moscova ar trebui sa constientizeze fragilitatea cadrului democratic din Rusia si incapacitatea de a prezice natura si comportamentul unui regim politic post-Eltin. Pentru ca, dincolo de prestatia sa politica, de multe ori jalnica, presedintele rus a reusit in cei 7 ani de conducere sa mentina totusi in ecuatia de putere de la Moscova, mai mult sau mai putin explicit, o grupare reformista coagulata in jurul unor personalitati precum Anatoli Ciubais sau Oleg Nemtov. Or, asa cum arata lucrurile acum, e greu de imaginat vreun rol politic pentru astfel de curente in urmatoarea administratie de la Kremlin. Aproape sigur, o combinatie de populism, comunism si nationalism – resuscitat masiv o data in plus de criza din Kosovo -, va fixa agenda la Moscova. Cu un produs national brut de doar 200 de miliarde de dolari anual (adica jumatate din cel al Mexicului!), cu datorii externe totale de 150 de miliarde de dolari, cu o economie in ruina, minata de tentaculele grupurilor mafiote si amestecul politic agresiv al unor "moguli" precum Berezovski sau Gusinski, Rusia are, din pacate, toate sansele sa caute in teritorii periculoase argumentele recistigarii unei influente mondiale sporite dupa care tinjeste de ani de zile. In acest sens, o prelungire excesiva a conflictului din Kosovo poate deveni extrem de periculoasa. Lucrurile nu ar sta mult mai bine, chiar si in situatia in care se va putea ajunge la o solutie negociata, dar Slobodan Milosevici ramine la putere la Belgrad, mentinind un focar de infectie in cea mai sensibila parte a Europei.
Confruntata cu cele mai severe provocari pe plan international din 1990 incoace, Romania are de rezolvat si sfidari interne majore. Chiar daca reforma economica mult intirziata pare sa avanseze cit de cit. Chiar daca acordurile cu FMI si Banca Mondiala indeparteaza deocamdata pericolul unei incapacitati de plata a tarii pe plan extern, iar recentele vizite ale lui Tony Blair si ale Papei Ioan Paul al II-lea au adus cu siguranta un plus de imagine pozitiva Bucurestiului. Chiar daca pozitia ferma de sustinere a interventiei NATO in conflictul din Kosovo, adoptata de presedintele Constantinescu si de guvernul roman, au adus puncte importante, cu precadere la Washington. In plus, dincolo de toate discutiile savante privind rezultatele ultimului summit NATO, inclusiv prin comparatie cu cel de la Madrid, lista celor 9 state mentionate in comunicatul final marcheaza in ultima instanta delimitarea neambigua a spatiului de securitate si actiune directa a Aliantei occidentale. O astfel de precizare era absolut necesara, din moment ce lunga lista a tarilor incluse in Parteneriatul pentru Pace, cuprinzind si tari precum Uzbekistan, Georgia sau Azerbaidjan, nu avea nici un fel de valoare practica. Din acest punct de vedere, includerea Romaniei in aria de interes strategic pentru NATO aduce un consistent cistig de securitate intr-o perioada extrem de fluida. Procesul de extindere NATO, ca ritm si ca dimensiune geografica, va depinde de acum inainte in buna masura de raporturile Occidentului cu Moscova, de evolutiile politice de acolo, precum si de desfasurarile din Balcani. Numai ca toate aceste elemente pozitive sint partial contrabalansate de realitati si posibile evolutii imprevizibile interne. Pentru ca exista destule semne de intrebare: capacitatea de mentinere a stabilitatii politice; reactia sociala in aceasta perioada de criza acuta; determinarea reala a guvernului de a mentine ritmul reformei, intre astfel de presiuni sociale si altele, determinate de clientela politica a coalitiei aflate la putere sau de interventia tot mai agresiva a marilor grupuri de afaceri. In plus, derapajul mediatic antioccidental ramine inca activ, cu rol esential in conturarea curentelor de opinie publica in problemele majore, precum tipul de societate pe care il dorim, aliantele pe care le dorim, valorile fundamentale in care credem.
Dincolo insa de cele mentionate anterior, ramine o mare necunoscuta in politica romaneasca: natura caracterului fundamental al celui mai important partid politic din Romania, PDSR. Cu exceptia notabila a acceptarii exercitiului democratic dupa infringerea electorala din 1996, PDSR nu a dovedit cu nimic capacitatea de a se transforma decisiv atit in planul discursului, cit si in cel al optiunilor sale fundamentale. Viziunea economica emanata de Nicolae Vacaroiu sau Florin Gerogescu ramine principial ancorata la nivelul anilor ’60-’70. Felul in care a reactionat PDSR in cazul crizei din Kosovo ridica serioase semne de intrebare asupra optiunii occidentale de fond la nivelul partidului, prin acceptarea in mod real a liberalismului economic, a primatului individului in raport cu statul, a garantarii proprietatii. Nu intimplator, PDSR continua sa ramina in afara marilor structuri politice din Europa, conturate in jurul celor trei mari curente: social-democratie, liberalism si crestin-democratie. Iar responsabilitatea principala in blocarea innoirii partidului revine, fara discutie, lui Ion Iliescu si agatarii sale obstinate de putere, marcata si de intentia sa, recent anuntata, de a candida din nou la presedintie. Or, suspiciunile fata de acesta si, prin extensie, fata de intregul partid, la nivelul cancelariilor politice occidentale, sint mai mult decit evidente si in buna masura justificate, cu efecte serioase asupra capacitatii lor de manevra pe plan international. Desi alegerile par inca indepartate, criza din Rusia ne aduce aminte ca o schimbare radicala de comportament, destul de previzibila de altfel, a unei viitoare administratii de la Kremlin, combinata cu o revenire la putere a PDSR si Ion Iliescu la alegerile din 2000 ar fi greu digerata de Occident. In ultima instanta, spre deosebire de fostele state comuniste din Europa Centrala deja intrate in NATO, principala sfidare politica inca nerezolvata pentru tari precum Romania si Bulgaria este aceea de a fi capabile sa ofere certitudinea ca, indiferent de rotatia la putere, optiunile fundamentale formulate de cea mai mare parte a spectrului politic intern ramin neschimbate. (Alexandru LAZESCU)

Publicitate și alte recomandări video