Studentul electoral

Puterea nu mai cheama minerii sa faca ordine in Piata Universitatii. Studentii nu mai sint denumiti "golani" si nimeni nu-i mai acuza ca se drogheaza ori ca sint platiti. Si peste toate, in anul de gratie 1999, puterea este invinuita, printr-o scrisoare adresata presedintelui de catre Asociatia Studentilor Universitatii Bucuresti, nici mai mult nici mai putin, de confiscarea simbolului Pietei Universitatii. O situatie paradoxala, care lasa fara replica pe oricare dintre cunoscatorii momentelor din 1990. Care va sa zica, in aceste zile am fost martorii contestarii de catre studenti tocmai a acelora care au participat la crearea simbolului Pietei. Sa fie chiar asa?
Exista mai multe opinii dupa care principalul obiectiv al grevelor studentesti de anul acesta pare a fi unul de tip electoral, respectiv confirmarea sau evidentierea unor noi lideri ai ligilor. A devenit un fapt obisnuit ca toamna, imediat ce incepe anul universitar, sa aiba loc cele mai ample proteste studentesti. De fapt, prin acestea, conducerile ligilor sint "votate" pentru intreg anul. Insa, principala noutate pentru grevele studentesti de anul acesta se dovedeste a fi concurenta aproape electorala intre ligi. Cine este mai reprezentativ? Care lider se dovedeste mai bun politician si negociator in raport cu puterea? In acest rol asumat de liderii studentilor, fiecare liga a incercat sa-i atraga pe studenti printr-un program de tip electoral. Nu subventionarea pe jumatate a transportului in comun, precum propune Liga Studentilor, ci in intregime doreste ASUB. Nu cresterea, incepind de anul viitor, a burselor, ci chiar acum, imediat. Reducerea pretului calatoriilor pe trenurile accelerate sau rapide, daca se poate din luna decembrie, si nu de anul viitor, cum obtinuse Liga Studentilor. Si asa mai departe. Sau, de ce Guvernul a decis sa retrocedeze numai Ligii Studentilor fostul patrimoniu al UASCR, doar nu numai ea este unica reprezentanta a studentilor?
Prin urmare, lupta pare a fi dusa in numele reprezentativitatii. Paradoxul este ca fiecare liga negociaza in numele tuturor studentilor. Facilitatile care au fost reacordate pentru transportul in comun sau pe CFR sau marirea subventiilor si crestera burselor, desi au fost negociate de o singura liga, au ramas valabile pentru toti studentii. In schimb, nimeni nu stie care sint oamenii fiecarei ligi, nu exista o evidenta cine face parte dintr-o anumita liga si cine nu, iar aderarea la una dintre ele nu inseamna o cotizatie lunara. In aceasta situatie, singurul mod de a legitima conducatorii unei ligi ramine afirmarea lor in actiuni de tip sindical. Cu cit sint cererile mai populiste si radicale, cu atit posibilitatea ca numarul celor care subscriu actiunii va fi in crestere. Dar a cere la nesfirsit si din ce in ce mai radical anumite facilitati, la un moment dat produce lehamite. Si cum altfel mai poti evada din rutina zilnica a lozincilor ironice la adresa Guvernului decit prin tentativa de valorificarea a prestigiului simbolic al Pietei Universitatii?
Ca spatiu fondator al Ligii Studentilor, in timpul manifestatiilor anticomuniste din 1990, Piata Universitatii a jucat rolul de referinta si in desfasurarea fiecarui protest studentesc de pina in 1996. Zilele trecute, liderii ASUB au incercat sa se adreseze multimii de la celebrul balcon, dar au fost refuzati. Iritati, ei au adresat o scrisoare acida presedintelui, nimeni altul decit fostul rector, in care il invinovatesc de confiscarea balconului. Acuzatia cea mai evidenta politic este ca presedintele nu pare a fi strain de blocarea Pietei Universitatii si ca lor nu li se acorda "privilegiul" de a reitera actiunile din 1990, pentru a-i face pe guvernanti sa respecte legea. Astfel puse problemele, ramin citeva intrebari. Ce vor sa "reitereze" studentii? Cum vor sa faca acest lucru? Despre care lege este vorba? Daca evenimentele din 1990 sint considerate un moment ideologic, un protest civic impotriva derivelor regimului format din vechi comunisti, atunci astazi o lupta pentru astfel de motive nu se mai justifica.
Greu de crezut ca o astfel de manevra, care coboara simbolul Pietei Universitatii la rangul unei contestari de Guvern, este o simpla prostie. Reprosurile la adresa presedintelui ridica intrebari prea importante pentru simplele cereri studentesti. Referirile directe la momentul alegerilor din 1996, cind multimea a blocat circulatia fara sa fie nimeni tras la raspundere, ii determina pe initiatorii scrisorii, oricare ar fi ei, sa se intrebe daca nu cumva calitatea de presedinte acorda drepturi suplimentare si il ridica pe acesta deasupra legii. Limbajul si argumentele sint familiare retoricii pedeseriste. De altfel, liderul ASUB nici nu se sfieste sa declare ca a fost contactat de PDSR, care i-a oferit sprijinul logistic. Este o amenintare voalata pentru orientarea si predispozitiile acestei ligi sau un semn ca intr-adevar orientarea studentilor spre demagogia actualei opoziti se intrezareste la orizont? Oricum ar fi, ASUB serveste din plin scopurilor si strategiei PDSR. La nivel mediatic, aceasta preia ideile si completeaza PDSR chiar pe terenul pe care actuala putere reusise sa-l mentina ca un fief simbolic. Astfel se explica si intilnirea, nu numai simbolica, de la Cotroceni cu reprezentantii studentilor. Presedintele doreste un nou sprijin pentru viitor. Chiar daca il va cistiga, puterea mai are mult de munca pentru a indeparta efectul mediatic ce s-a creat in urma grevelor studentesti. Iar PDSR sta la pinda. (Mihai CHIPER)
Ucraina pe sirma
Cum se face ca Leonid Kucima, actualul presedinte ucrainean, este favorit in cursa prezidentiala, desi toate circumstantele ii erau nefavorabile?
Hotarit lucru, ucrainenii sint un popor aparte. Cum altfel s-ar explica faptul ca, intr-o tara in care nivelul de trai se afla de o buna bucata de timp in cadere libera, electoratul acorda in continuare incredere presedintelui in exercitiu, care a iesit invingator dupa primul tur de scrutin al alegerilor prezidentiale.
Spatiul est-european (si nu numai), a demonstrat ca popularitatea celor aflati la guvernare sufera o implacabila eroziune odata cu inaintarea spre o societate ghidata de regulile economiei de piata. Mai ales daca lucrurile nu merg bine. Si, in Ucraina, situatia nu este deloc una colorata in roz.
Produsul Intern Brut al tarii a regresat lent, dar sigur, in timp ce restantele la salarii si pensii au atins suma record de aproape 2 miliarde de dolari. O birocratie complicata si atotputernica, o coruptie care s-a intins in toata tara si o fiscalitate apasatoare au sufocat economia ucraineana, amenintind relativa stabilitate a acestei republici cu 50 de milioane de locuitori.
In favoarea lui Kucima pledeaza doar stoparea hiperinflatiei si lansarea, in 1996, a unei noi monede nationale, grivna, care a rezistat destul de bine la fluctuatiile financiare din ultimii ani.
Rezultate mai bune a obtinut doar pe plan extern: reconcilierea cu Polonia, semnarea tratatului cu Romania, imbunatatirea relatiilor cu Rusia si, mai ales, intrarea Ucrainei ca membru nepermanent in Consiliul de Securitate al ONU. In general insa, astfel de realizari nu cresc popularitatea unui lider, nefiind prea bine primite de o populatie preocupata in special de grija zilei de miine, cum este cea ucraineana. In plus, situatia sociala dezastruoasa a favorizat aparitia unei puternice miscari de stinga, devenita din ce in ce mai populara.
Toate circumstantele existente in fosta republica sovietica l-ar fi facut, deci, pe un observator al scenei politice de la Kiev sa afirme cu toata taria ca Leonid Kucima nu are nici o sansa de a mai obtine un al doilea mandat.
Cu toate acestea, Kucima pare sa fie favoritul cursei pentru presedintie, intrunind 36,31 la suta din sufragii dupa primul tur de scrutin. El il va infrunta la 14 noiembrie pe Piotr Simonenko (22,37 procente), liderul Partidului comunist, cel mai bine plasat reprezentant al stingii.
Paradoxal este insa faptul ca, desi suma voturilor stingii la primul tur de scrutin a atins aproximativ 53 la suta, majoritatea analistilor il vad deja pe Kucima pentru inca cinci ani la conducerea tarii.
Motivul ar fi extrema fragmentare a stingii si numeroasele dezacorduri existente de aceasta parte a esichierului politic, desi toate formatiunile de acest gen predica aceleasi metode paternaliste si solutii neo-autoritariste pentru iesirea din criza.
In plus, Kucima si-a intarit pozitia in ajunul alegerilor prezidentiale de duminica, numindu-l pe fostul premier Evhen Marciuk, unul dintre rivalii sai, in postul de secretar al Consiliului de securitate nationala si aparare.
Balanta pare sa se incline in favoarea lui Kucima daca luam in calcul teama de "razbunarea rosie", sentiment pe care analistul Vladimir Malenkovici crede ca il percepe la electoratul ucrainean, si care ar fi de natura sa il avantajeze pe Kucima. In ecuatie mai intervine si frica oamenilor de a nu-si pierde locul de munca daca nu-l vor sustine pe candidatul care trebuie, dupa cum spunea Evhen Marciuk inainte de a primi "darul de impacare" din partea lui Kucima. Si, pentru o populatie inca dominata de imaginea "tatucului", care altul ar putea fi "candidatul cel bun" daca nu cel care tine acum piinea si cutitul?
Totusi, situatia nu este atit de simpla. Rezultatul alegerilor va depinde si de modul in care Simonenko a reusit, in aceste doua saptamini, sa-i atraga pe cei nedecisi si pe cei care nu l-au ales pe el, dar au votat impotriva lui Kucima. Sansele sale sint apreciabile. Argumentul care vine in sprijinul acestei afirmatii este faptul ca electoratul stingii este acelasi: estul industrializat si rusificat (sensibil la apelurile nostalgice pentru o uniune ruso-ucraineana lansate de stinga), batrinii si saracii.
Jocurile politice de la Kiev sint, deci, destul de incurcate. Chiar daca sortii par a fi de partea actualului presedinte, miine este posibila o surpriza. Dar oricare ar fi cistigatorul, oamenii de rind se tem ca nimic nu se va schimba in bine. (Ionel Afrasinei)