Suprema speranta

Tehnocratia si econocratia, dominatoare in spatiul social contemporan, lipsite de transcendenta si inradacinare, prezinta riscul unui nihilism periculos. Recrudescenta unor practici magic-misticoide, cu un pietism gresit orientat, ce propun diverse formule ale „salvarii” adauga elemente de pericol suplimentare. Falsuri spirituale, barbarii afective si teroare intelectualista, hipnoza mediatica, sint doar citeva jocuri secunde ce confisca omul, aducindu-l in pragul unui colaps ontologic. Deopotriva rupt de cer si de pamint, izolat chiar inlauntrul corpului social, sufletul rataceste intr-o zona de umbra amagitoare. Ne-am mutat intr-o iluzie.
Avem nevoie de o noua Revelatie, sa ne deschidem inimile si sa primim „Vestea cea buna”. Nu atit de institutii care sa se propovaduiasca pe ele insele avem nevoie, ci care sa-l marturiseasca pe Hristos si economia intruparii sale, de vibratia si lucrarea Cuvintului Dumnezeului celui Viu in taina Sfintei Treimi, de traire autentica in comuniune cu aceasta, de lumina si viata adevarata. Poate am uitat ca sintem sarea pamintului, sau sufletul lumii (anima mundi) si numai reamintindu-ne ne putem responsabiliza si evita colapsul nihilist al „ultimului om”. Avem nevoie sa revalorizam traditia. Catolicitatea (in sens de universalitate) poate fi realizata numai prin ortodoxie (dreapta credinta). Astfel s-ar putea dobindi o ecumenicitate autentica, care poate fi alternativa viabila si dezirabila la materialismul si nihilismul globalizarii atee in curs, avem nevoie de o resurectie transfiguratoare care sa releve adevarata fire a omului. Ea trebuie sa vina din interior, din launtrul nostru si al Bisericii celei Vii.
Tendinta omenirii catre unitate este evidenta, este fireasca, dar trebuie sa ne-o asumam spiritual, implinind astfel viata noastra intreaga, dincolo de orice tentatii de putere, avutie sau vaza ca si de orice crispari identitare. Provocarea e mare, dar si raspunsul nostru trebuie sa vina pe masura, in duhul adevarului Evangheliei vietii.
In exterior aparem ca niste indivizi, cu un egou uneori hipertrofiat. Avem dorinte, convingeri, sintem flaminzi de iubire si cautam, fara sa stim prea bine ce, ceva care sa ne implineasca: un altul (jumatatea), un loc mai laudat in societate, avere sau alte forme la fel de exterioare ca si propria-ne ratacire.
Cu cit ne intoarcem insa, fiecare catre el insusi, la nivel interior deci, regasim imaginea intregului din care facem parte, ne integram, aflam iubirea, credinta si linistea. Temerile dispar, iubim totul cu o iubire pura si neconditionata, lipsita de dorinta. Taria ne vine din relatia cu Cel Prea Inalt, ne verticalizam. Coborind in mine, urc spre Unul. Dualitatea dispare, contrariile se unesc, dupa ce nunta interioara sau casatoria alchimica se va fi petrecut, intr-o binecuvintata fericire. Atunci se naste in mine Fiul, pruncul divin, care este cel ce trebuie sa devin, omul cel nou intru Fiinta. La inceput el este un punct, un embrion, o scinteie divina, continind in sine unitatea Fiintei, concentrind pe prima fila a Cartii Omului intreg potentialul de crestere, intreaga viata, din care totul decurge, se implineste. El este, dar devine identificabil doar printr-o traire launtrica ce cu greu ar putea fi exprimata in cuvint.
De aceea ne indemnau anticii: „Du-te spre tine!” sau „Iesi spre tine!”, iesi din aparenta vizibila si du-te catre realitate, care e, cum spunea Platon, invizibila. Revino acasa, unde sufletul traieste adevarata sa viata. Nu te mai risipi in lumea formelor, a umbrelor, mergi spre lumina. Vei descoperi astfel adevarata ta patrie intr-un inalt ocean de lumina alba, cristalina. Acolo fiecare are propriul palat de clestar, unde va locui eliberat, intr-o lume a esentelor pure, sorbind Lumina si Cuvintul Domnului, intr-o iubire extatica, negraita. De aceea omul se cheama in greceste anthropos, adica „cel care priveste in sus”, pentru ca oricit de adinc s-ar fi prabusit, are in el cheia reintoarcerii, lumenul, pastrind mereu capacitatea de a privi deasupra, suprema speranta. t
(Tiberiu BRAILEAN)