Ultima tusa: Deliciile dictaturii soft

Luciditatea ne determina sa judecam, de ce nu, transant istoria tarii dupa 1944, dar tot ea ne indeamna sa nuantam consumarea etapelor. Daca nu ne pierdem in hatisul aporiilor… metodologice, putem spune, fara prea mare marja de eroare, ca Romania a rulat, in jumatatea de secol postbelic trei dictaturi; sa le numim dupa titularii lor: Dej, Ceausescu, Iliescu.
Va trebui, mai intii, sa nu tinem cont de marota diversionista a nostalgicilor postdecembristi, simpla marota, ca dictaturile noastre s-au intins dincolo de comunism – in contul Regelui Carol al II-lea si al Maresalului Antonescu – si sa operam acolo unde este, intr-adevar, de operat: in lungul si tragicul interstitiu totalitar de inspiratie moscovita. Cele doua invocate dictaturi – numai si prin scurtimea lor – intrind in cu totul alt unghi de interpretare.
De precizat, initial, gradatia ce deosebeste – nu substantial – dictaturile comuniste de la invazia sovietica pina azi.
Dej intrupeaza perfect primitivismul bolsevic in varianta autohtona. Lui revenindu-i decapitarea urgenta a tarii prin suprimarea elitelor. Complexatului analfabet ii vine perfect la indemina sa decimeze, numai si din ratiuni resentimentare, aptitudine pusa obligatoriu in serviciul, si el resentimentar revansard, al nu mai putin primitivelor forte asiatice de ocupatie. Etapele represiunii, consumindu-se doar in citiva ani, ii usureaza dictatorului pozitia in partidul incropit – pe placul Moscovei – din pleava societatii. Si netezeste, in durata, drumul comunismului local. Incercarea de a face… dizidenta in frontul lagarului, prin obtinerea plecarii armatei rosii din tara, nu e decit inversunarea de a-si apara scaunul, asta insa cu pretul deja stabilit de la inceput: nimicirea totala a incomodei eminente cenusii. Urmasii lui Dej – desi nu sint straini de aceleasi idiosincrazii antielitare – au viata oricum mai usoara, o data ce eugenia bolsevica simplificase – tragic pentru o tara civilizat europeana – relieful social. Apropo de elite, recenta publicare a stenogramei ce reda – primitiv si agramat – discutia dintre dictator si George Calinescu (la cererea acestuia!!!) induce, in mic, drama unei intregi societati decapitate. Tutuirea, ritos mitocana, a timoratului scriitor arata, in mic, relatia de grosiera subordonare a intregii populatii ciocanarului iesit din imundele subsoluri.
Cu Ceausescu apar si „nuantarile”. Predecesorul, aplatizindu-i relieful, ii usureaza ambitiosului pantofar dezbracarea tunicii stalinist-maoiste si trecerea la costum. Iar cind paranoia se va instala definitiv, costumul va fi asezonat cu sceptrul monarhic. Intr-o imagine ce a facut deliciul, sincer (!!!), al unui paranoic – de data asta de geniu – pictorul Dali. Ceausescu n-a mai avut nevoie de Canal (decit doar cosmetizindu-l), de Pitesti, de Gherla, reusind performanta de a transforma intreaga tara intr-o inchisoare. De altfel, liber consimtita. Grandiosul ceremonial al diversiunii staniolate a indus „maselor” – in ciuda cumplitelor conditii de trai – patologia ca totul e infloritor. (Cliseul consumat recent in Irak, cel cu darimarea statuii monstrului, traduce – din araba in romana/ din romana in araba – acelasi lugubru capitol.)
Vrind-nevrind, scenariul postbelic il contine si pe mereu actualul Iliescu. Descendent – prin multiple date – al celor ce l-au precedat, intr-o Romanie care, oricum, isi pierduse identitate. E parca in firea (blestemata) a lucrurilor ca aceasta tara, atit de brutal scoasa din legitimul ei context european, sa nu-si poata decide transant firescu-i statut. Sa nu poata iesi de sub dubioasele servituti ale unei istorii impuse prin invazie. Sa nu-si poata recupera demnitatea pierduta. Un singur moment a dat semne aproape sigure ca totusi se poate. Cel ce fusese – unicul – in stare sa inlature o data pentru totdeauna sechelele unei prelungite norme comuniste, personificata de acelasi inevitabil Iliescu, s-a numit Emil Constantinescu. Uimitorul invingator intr-o tara cu memoria atrofiata. Si invins, pina la urma – dar, poate, temporar – de cea pe care el insusi a identificat-o atit de franc: Securitatea. Dictatura lui Iliescu – una soft, moale, raportata la antecesoarele ei – nu mai seamana, evident, cu a predecesorilor. Nu mai seamana in exercitiul ei vizibil, dar nu sta prea departe de ele, daca ne dam seama ca isi extrage seva din acelasi mental colectiv, alteratul mental al deceniilor colectivismului. Asumarea rolului paternal intr-o populatie buimacita de coruptie – cu tot eclatantul, deliciosul numar prooccidental/ proamerican al fostului activist – intretine sentimentul unei interminabile cantonari intr-o Romanie neindentificabila. Pina si recentul ton dur al ambasadorului american – diagnostic irefutabil – ajunge trandafiriu in retorta aurita a perpetuului presedinte. Denotind, in fapt, enormul deserviciu adus tarii in efortul ei de integrare europeana.
Iar cind la orizontul – la fel de trandafiriu – sta la pinda succesorala umoralul delfin al dictatorialelor ordonante de urgenta, scenarita noastra nu mai pare maladie chiar atit de… atipica.
Nimic insa – cu atit mai putin comandatele sondaje – nu ne indreptateste sa fim pesimisti.
In fond, natia asta nu e toata doar scepticul cioban din „Baltagul”.
Mai e si Urmuz.
Mai e si…
Nu?
(Val GHEORGHIU)

Publicitate și alte recomandări video