Un singular: Sorin Purcaru

In timp de pavilionul romanesc/ bucurestean al
Bienalei venetiene vrea sa dea lovitura mondiala
cu un happening al nimicului – expunind chiar
nimicul – dincoace, in restul tarii, indivizi bizari,
considerati de intrepizi manageri ai vaccumului
drept retardati ai vizualului, se simt minunat
facind arta autentica.
Nu trebuie sa bintui distante obositoare pentru a
da de ei: la doi pasi de propriu-mi atelier din
Armeana, intr-un Lapusneanu al Iasului
dintotdeauna, in curtea atelierelor in care
maestri sau doar debutanti lucreaza fascinati
(fara sa se plictiseasca de propria pictura sau
sculptura, dimpotriva, mereu sondindu-le), se
afla spatiul minim al unui extrem de original
sculptor: Sorin Purcaru. De abia preparator la
academia ieseana de arte, galateanul cu aer de
june prim hollywoodian se incapatineaza de
citiva ani sa se mentina in perimetrul formei
armonice, asta neinsemnind defel omisiunea
solutiilor momentului. Dimpotriva, socul produs
de recentele lui aparitii publice e unul al
avangardei europene fara virsta, de mentinere in
datele frumosului neeshibat.
Contextul e cel sugerat initial de un Marcel
Duchamp, la inceputul celuilalt secol, cu obiecte
din sfera imediata a cotidianului, celebrele
ready-made, el insusi celebru prin al sau
Uscator de sticle, Purcaru insa preferind, pare-
se, maniera celuilalt Duchamp, Raymond, dit
Villon, al carui Cal, aflat de-atunci in colectia
Peggy Guggenheim de la Venetia (poftim, iar
Venetia!), convenindu-i cumva prin
sculpturalitatea mai evidenta, mai solida a
fratelui mai mare.
Pentru ca expozitiile lui Sorin Purcaru, atelierul
sau sint populate cu siluete (indubitabil umane!)
carora mult inventivul si mult glumetul sculptor
le-a atasat/ le-a incorporat cele mai bizare/ nu
insa si cele mai nefunctionale accesorii. Lasindu-
l sa-si detalieze expeditiile in cautarea acestor
obiecte,cindva indispensabile, acum gratuite,
mi-a suscitat dorinta de a-l insoti in talciocurile
lumii, in iadurile/ raiurile accesoriilor parasite
(citeva rafturi din atelier sint burdusite cu aceste
piese care inca dorm, dar care, trezite, vor da
identitate viitoarelor exponate).
Asa cum, de dragul eufoniei, insiruirea citorva
curente ale avangardei: Pop-Art, arta
conceptuala, happening, Body-Art, accumulation
poate distra superior, tot asa inventarierea
pieselor din rafurile lui Sorin poate amuza pur
muzical: robinet de cada, sonerie de telefon
(antebelic), clopotel, talanca, disc de ambreiaj,
sufleta de zugrav, sa de bicicleta, broasca de
usa.
Din acest laborator al nimicurilor (care cindva
ne-au facut viata mai lejera), Sorin Purcaru a
trimis in expozitii piese de o sculpturalitate
solida, bazata, evident, inainte de orice, pe
talentul sau nativ: Zburatorul cazut are in loc de
cap o elice de motor, Zeita Apa-Canal are nuri
din segmente de tevi si tevisoare dar si sini –
sonerie de telefon, dar si cap din, buuum, un
rest aripat de proiectil, Integrare prin absorbtie
e un mare tub alb, gata sa-l absoarba pe
homunculul sorinian, Masina de clonatocat e,
pur si simplu, o ginganie sprintara in stare de
surprize ginecologice, Masina de zburatacit e
chiar asa, o masina de zburatacit, Omul
manipulat are intre picioare un mic si complicat
ansamblu de piese cu diabolica intentie, in
sfirsit, pentru racordarea la prioritatile
momentului, un Eurocal…
Sincer, pictoscriptologul din mine il invidiaza pe
ingeniosul (bine temperat) Sorin pentru incitantul
sau apetit combinativ.
Finalmente spus, e teribil de reconfortant sa
dialoghezi cu acest exponent (autentic, nu
confectionat conjunctural) al noului val,
pastrindu-si distanta amuzat rezonabila fata de
febricitarile impostoare ale periferiei artei. Ale
inclinatiilor ei gregare.
De unde si dictonul lui atit de amuzat apodictic,
rostit in clipa cind ii string mina (fauritoare),
pentru dorita noastra revedere: a fi actual este
sa lucrezi in momentul de fata…
Rid singur pe Lapusneanu, in encefal sunindu-
mi un titlu (noician) al lui Sorin: Robinet pentru
deschiderea inchiderii…
Val GHEORGHIU

Publicitate și alte recomandări video