Caută 
3 MIN
In ultimele saptamini, imaginea presedintelui Bush s-a oglindit mai
mult ca niciodata in criza din Irak. Un George W. Bush surprins din
ce in ce mai des cu privirea pierduta, confuza, pare a fi devenit
emblema exportului de democratie americana in Orientul Mijlociu.
Iar situtia din Irak este in acest moment un dezastru fara echivoc.
Toate rapoartele oficiale, democratice sau republicane, europene
sau americane, arata ca lucrurile se deterioreaza, conflictele dintre
sunniti, siiti si kurzi conturind un razboi civil de durata. Sondajele de
opinie arata ca majoritatea europenilor si americanilor considera ca
razboiul din Irak a fost pierdut, in timp ce democratii americani, care
au luat de curind puterea in Camera Reprezentantilor si in Senat,
acorda o mai mare importanta posibilei retrageri rapide a fortelor
armate din Irak.
Insa Bush nu pare dispus sa-si recunoasca prea usor greselile sau
sa-si schimbe strategia. Singurul compromis pe care l-a acceptat a
fost la nivelul limbajului. Astfel, presedintele SUA a evoluat de la
fraza din noiembrie „Cu siguranta cistigam", la modesta constatare
din zilele trecute: „Nici nu cistigam, nici nu pierdem". Chiar si
paralela intre esecul american din Vietnam si evolutia conflictului
din Bagdad a fost relativ aprobata de Bush, iar „razboiul impotriva
terorismului" a decazut in topul sintagmelor in favoarea „razboiului
ideologic" si „lupta valorilor". Insa compromisurile lui Bush par
destul de fragile. In pofida efectelor negative ale politicii de
„cowboy", Bush pare sa parieze pe aceeasi strategie, declarind ca
2007 va fi un an al "alegerilor dificile si sacrificiilor suplimentare" in
Irak. Astfel, pentru a ajuta irakienii „sa-si puna in aplicare ideile si
idealurile", presedintele american este asteptat zilele acestea sa
anunte largirea efectivul de 140.000 de militari americani desfasurati
acum in Irak cu inca 15-30.000 de soldati.
Cu aceasta supradoza de trupe in regiune, Bush incearca nu numai
sa descurajeze un eventual razboi civil, dar si sa puna o noua
caramida la democratia irakiana. Este vorba despre aceeasi
democratie tinara, care in viziunea presedintelui SUA a condus la
condamnarea la moarte a lui Saddam Hussein. Insa Bush ramine
din ce in ce mai singur in fata strategiei sale. Alegerile recente din
SUA au decimat grupul de aliati interni ai presedintelui, cea mai
rasunatoare cadere fiind cea a lui Donald Rumsfeld. Mai mult, desi
este evident ca o retragere actuala din Irak ar fi extrem de
umilitoare, raportul intocmit de comisia bipartita Grupul de Studiu
pentru Irak a scos in evidenta faptul ca o parte din republicani
doresc retragerea din Irak, situindu-se de aceeasi parte a baricadei
cu democratii. De asemenea, axa Londra-Washington scirtiie din
toate incheieturile si nu numai fiindca Toni Blair si-a anunatat
demisia din postul de premier pina in toamna 2007. Relatia
transatlantica a fost alterata de modul in care a fost tratat premierul
Blair de catre administratia Bush. A ramas memorabil momentul
jenant de la ultimul summit G8, cind Bush l-a salutat pe aliatul sau
britanic cu un „Yo Blair!", ca de altfel si declaratia lui Rumsfeld,
potrivit caruia Statele Unite puteau invada Irakul si fara Marea
Britanie. Scirtiitul axei s-a auzit din nou, atunci cind Marea Britanie
s-a alaturat celorlalte tari europene care au contestat spinzurarea
lui Saddam Hussein.
Odata cu micsorarea grupului de sustinatori, George W. Bush
ramine singur sa infrunte acuzele, reprosurile si furia oponentilor.
Este clar ca presedintele american este departe de a fi scos din
ring, iar pozitia sa nu a ajuns inca atit de fragila cum pare. Insa.
daca Bush decide sa-si duca pina la capat in Irak politica de
„cowboy", el va trebui sa o faca pe cont propriu.
