Oamenii-cirtita

De ceva vreme, in Policlinica de pe linga Spitalul Municipal Roman si pe la
subsolul spitalului isi duc veacul doua suflete ramase de mult timp fara
locuinta. Personalul medical din aceste doua institutii a facut, intr-o forma
sau alta, cunostinta cu ei, de vreme ce statutul acestora este destul de
ambiguu, oscilind intre pacienti si chiriasi. „Cred ca frigul i-a impins sa se
adaposteasca aici, la noi. Si-au facut culcus la subsolul cladirii, unde este
ceva mai cald datorita tevilor de apa calda care trec pe acolo. Cred ca au
facut si un foc acolo pentru a se incalzi mai bine… Pina la urma, si ei sint
oameni si, daca nu au unde sa locuiasca ce sa facem?”, a afirmat biolog
Liliana Caescu, din cadrul laboratorului de analize al Spitalului.
Stelian Argint, in virsta de 54 de ani, si tovarasa sa de viata, Liliana
Negoita, in virsta de 51 de ani, au citiva ani buni de cind nu mai au casa.
Traiesc si ei pe unde pot. Stelian spune, nu fara o unda de amaraciune, ca
a dormit prin toate scarile de bloc de strada Rahovei. Unii l-au alungat, altii
au inchis ochii. Au fost zile in care mincarea le lipsea cu desavirsire. De
vreo doi ani, cel putin pe perioada iernii, cei doi se adapostesc pe la
subsolul spitalului sau pe la policlinica. „Noroc de medicii si asistentele de
pe aici, ca altfel nu stiu unde ne duceam. Pe viscolul asta, daca stateam o
noapte afara, sigur nu o mai duceam mult. Ultima oara cind am mincat bine
a fost acum doua zile, la spital, ca am fost internat cu niste probleme. Am
fost externat de mai demult, dar doctorul si-o fi dat seama ca, daca ma da
afara, gata cu lumea asta pentru mine!”, povesteste Stelian.
Pe masura ce isi povesteste necazurile, il napadeste o tuse grea si urita, ca
si cum viata ar fi gata-gata sa-l paraseasca. Liliana intoarce spre el ochii
plini de lacrimi si incearca sa-l incheie la haina, chipurile pentru a-l mai
proteja de frig. Il bate usor pe spate, incearca sa-i mai incalzeasca miinile,
dupa care ofteaza si pleaca privirea. „Eu cu femeia asta a mea stau de 26
de ani. Am trecut impreuna prin greutati de nu-si poate inchipui nimeni”,
mai spune Stelian. Iar tuseste si femeia ne priveste de parca ne-ar cere
ajutorul, sa nu-l lasam pe Stelian al ei sa se prapadeasca. „Tin la el ca la
ochii din cap. Eu mai merg pe la biserici cind se mai da de pomana si imi
mai dau oameni cite ceva. Si-o bucatica de piine daca o am, vin si-o impart
cu el… ca atita suflet pe lumea asta mai am si eu. Douazeci si sase de
ani… e ceva”, spune si Liliana. Si ofteaza. Ea spune ca se roaga foarte
mult. Ca Dumnezeu e acolo sus si n-o sa-i paraseasca. (Marcel BARTIC)