Caută 
3 MIN
Video
Joi, 4 martie, a avut loc inmormintarea tinarului de 29 de ani din comuna
Ion Creanga, decedat in urma unui accident rutier care a avut loc pe
autostrada dintre Genova si Padova. Iulian Constantin a fost condus pe
ultimul drum de toata suflarea din Recea, comunitatea in care si-a petrecut
anii copilariei. Durerea si jalea familiei indoliate, precum si lacrimile din
ochii tuturor celor care au luat parte la acest trist eveniment sint greu de
redat in cuvinte.
Printre strigatele deznadajduite ale mamei ramasa fara fiu sau ale sotiei
lipsite de dragostea unui om de care nu a apucat sa se bucure in cei mai
frumosi ani ai tineretii, doar un suflet a ramas senin si neintinat de negura
lacrimilor. Beatrice, fiica de numai sase luni a lui Iulian Constantin, pe care
Dumnezeu a ferit-o de chinul de a-si vedea tatal coborit pentru totdeauna
sub pamint.
In ciuda frigului patrunzator de afara, toti locuitorii satului Recea erau, inca
de la primele ore ale diminetii, in fata bataturii familiei Constantin. Curtea
era plina de rude, cunoscuti sau vecini, iar de-a lungul drumului se
strinsesera citeva sute de oameni. In curte era un permanent du-te-vino al
celor care faceau ultimele pregatiri pentru procesiunea mortuara. Rind pe
rind, rudele celui trecut in nefiinta intrau in casa pentru a-i depune lui Iulian
un ultim omagiu. Oamenii isi sopteau unul altuia nenorocirea care a lovit
aceasta familie, iar toate discutiile se terminau cu un obsedant „Fereasca
Dumnezeu…”. Ici-colo, cite o batrina care, poate, isi mai amintea de copilul
ce, cu multi ani in urma, ii zicea zimbind „saru’ mina” cind o intilnea pe
drum, se straduia, neputincioasa, sa-si stearga lacrimile care ii brazdau
chipul.
Freamatul multimii a incetat pentru o clipa cind, din bucatarioara din
spatele casei, a iesit sprijinita de nepotii care i-au mai ramas, bunica lui
Iulian. Ochii umbriti de basmaua neagra priveau necontenit spre incaperea
in care era asezat trupul neinsufletit al lui Iulian, iar privirea repeta la
nesfirsit acelasi sfisietor refren pe care il puteai auzi din incaperea
mortuara: „Unde te duci tu, maica…, unde te duci tu, mama, ca te-am
asteptat sa ma duci tu la groapa si nu eu pe tine… Unde te duci tu,
acuma…. Unde-ti lasi tu bunica…”. Aproape de ora la care trebuia dus la
locul sau de veci, sicriul este scos in curte. Vocile preotilor care daruiau, cu
emotie, „vesnica lor pomenire…”, se impleteau cu bocetele parintilor si
sotiei, a caror durere se acutiza pe masura ce se apropia plecarea pentru
totdeauna a lui Iulian. Parca venit de sus din cer, printre fulgii de nea,
cobora dangatul trist al clopotelor, insotind o voce grava care, pentru o
clipa, a potolit oarecum zadarnicele chemari ale celui care nu se va mai
intoarce: „…se acorda aceasta diploma de cetatean de onoare lui Iulian
Constantin care, cu pretul vietii sale, a salvat de la moarte doua persoane
al caror destin ar fi fost frint fara acest sacrificiu…” si cuvintele se pierd in
vazduh.
Procesiunea se indreapta incet spre cimitirul care se afla linga biserica de
pe deal, oprindu-se din cind in cind la „vami”. In urma tuturor, ca o soapta
venita din lacasul nestiut al adevarului, un glas naiv de copil intreaba:
„Mama, da’ de ce plinge toata lumea? Nu mi-ai spus tu ca nenea Iulian s-a
dus sus in cer, la Doamne-Doamne, linga ingerasul la care ne rugam noi
seara?” (Marcel BARTIC)
