Ambiguitatea psihologica

Sint convins ca nici una dintre situatiile de mai jos nu va este, in esenta, straina. In prima, jurnalistul intreaba pe omul politic, cu oarecare repeziciune, dar, in principiu, fara echivocuri sau subtilitati: "Cum comentati cazul X de coruptie din partidul dumneavoastra, recent dezvaluit de presa scrisa si vorbita?" Raspunsul, la rindul lui grabit, lipsit de ezitari vizibile, va suna, cel mai probabil, in felul urmator: "Coruptia ramine problema principala a societatii romanesti de astazi. Asa cum s-a spus in nenumarate rinduri, partidul nostru are ca obiectiv major eradicarea acestui flagel, prin masuri specifice si la obiect. Sint convins ca, intr-un timp relativ scurt, strategiile elaborate de noi in vederea imbunatatirii atmosferei in institutiile de stat vor da rezultatele scontate." In cea de-a doua, cetateanul intra in institutia de stat – cu o treaba anume, foarte frecvent simpla – si se intereseaza cu politete impecabila: "La dumneavoastra se rezolva problemele de tip Y si Z?" "In mod normal nu, intrucit noi sintem excedati de problematica Y prim si Z prim", va veni replica neintirziata a functionarului. "De problemele Y si Z se ocupa departamentul M, momentan inchis, datorita conditiilor climaterice nefavorabile. Prin urmare, ar fi bine sa asteptati redeschiderea sa. Ori daca nu, nu. Problematica Y si Z reprezinta o zona de activitate extrem de delicata." Intr-un alt context, investigatorului suprem al unei eventuale situatii de pedofilie – cu personaje sus-puse implicate – i se cere o lamurire privitoare la probele aduse in incident (i.e. – "Ce credeti despre declaratiile copiilor abuzati sexual, declaratii urmarite cu oroare de intreaga natiune?"), iar el, cu calm imperturbabil, va observa riguros: "Nimeni nu se afla mai presus de lege, care e una pentru toti. Prin mijloacele tipice de urmarire si ancheta, noi pastram controlul asupra situatiilor neprevazute, invitind populatia sa aiba (sau, eventual, sa aibe) incredere deplina in actul de justitie. Indeosebi cazurile de pedofilie sint tratate cu maxima atentie, pentru ele fiind stabilit un capitol aparte in noua legislatie preluata de la Uniunea Europeana. Numai impreuna vom reusi." In sfirsit, remarci agitatie neobisnuita in apartamentul vecinului si, cu toata simpatia de care esti capabil, il abordezi: "In cele din urma iti pui centrala termica, amice, nu-i asa?" Te opresti, zimbitor, pentru confirmare, in aria vizuala a barbatului cu fes rosu pe cap: "Progresul tehnologiei", zice el cu glas egal, "a devenit o certitudine si in lumea noastra. Cred ca atunci cind posibilitatile materiale ne vor fi pe masura, media de virsta a populatiei va creste simtitor." Intri siderat in locuinta personala, insa nu apuci sa respiri ca soneria suna insistent. "Da si mie-un baaan!", se tinguie in fata ta tinarul cu sex incert, privirea alba si membrele tremurinde rasucite neverosimil in jurul corpului. "Societatea moderna", raspunzi automat, "garanteaza dreptul la munca prin intermediul unor legi solide, adaptate la sistemul juridic european. In plus, activitatile sportive in aer liber asigura o dezvoltare armonioasa a intregului organism." Inchizi usa satisfacut. Cu putin efort, ai reusit sa te legitimezi ca membru serios al acestei fascinante brave new world.

Nu e vorba, desigur, de lumea utopica a lui Huxley, ci de universul nostru moldo-vlah, in ilustrarea lui cea mai fidela. Sa recunoastem ca o buna parte dintre indivizii cu care intram zilnic in contact sufera de sindromul "ambiguitatii psihologice". Ea se poate infatisa privitorului in mai multe ipostaze, de la secretomania perversa – apanaj prin excelenta al lui zoon politikon, caruia mai apropiate decit onoarea si sentimentul datoriei ii sint interesul privat si profitul imediat -, pina la impresia de delabrare subita – masca prin definitie a romanului de rind, prudent mereu cu alteritatea dintr-o suspiciune atavica in termenii careia adevarul gol-golut nu se spune niciodata, preferabile fiind inexactitatea si ignoranta jucata, gen "Danila Prepeleac". Putem banui o lasitate ereditara ori dobindita, in ambele cazuri efectul raminind evitarea programata a asumarii oricarei responsabilitati, fie ea si una minima, de ordin lexical, a observatiilor strict personale. De aceea, inclin sa cred ca impulsul compatriotilor nostri de a-si transforma lumea intr-o zona a misterelor insolvabile vine din experienta istorica romaneasca de neincredere in aproape si, implicit, de receptare circumspecta a insasi ideii de comunitate. Totodata, ea vine din invatatura (recenta) a deceniilor comuniste ca vorba putina (si confuza) te fereste, in general, de taisul sabiei. In interiorul ambiguitatii psihologice as plasa centrul de greutate al crizei civice (de opinie publica) in care ne aflam de ani buni, precum si absenta punctelor etice de reper in conduita colectiva. Tot aici regasim si lipsa de proeminenta a personalitatii la nivelele politice mari. Exponent al tipologiei comune sau, dimpotriva, VIP, romanul prefera confuzia si indeterminarea, dovedindu-se secretos si, in mod neasteptat, impersonal. El incearca sa se protejeze, prin viclenie si stupiditate disimulata, de ostilitatea vremurilor tulburi, desi, cel mai adesea, face acest lucru mai degraba ca exercitiu preventiv decit ca masura justificata de aparare. In linii mari, nu e nimic rau in grija gospodareasca a cuiva pentru destinul propriu. Riscul intervine doar atunci cind, din exces de zel, personajul in cauza incepe sa confunde istoria cu jocul marunt al nevoii de supravietuire.