Bietul candidat!

Intr-un recent articol publicat in "Adevarul" (din 10 noiembrie 2008), sub titlul "A bate cimpii cu gratie", criticul Nicolae Manolescu mentioneaza succesul de care s-a bucurat in Franta volumul lui Bernard Pivot 100 de expresii de salvat (volumul s-a tiparit la editura Albin Michel). Cartea lui Pivot recenzeaza, asadar, o suta de sintagme tot mai putin folosite de francezi. Sintagme pe cale de disparitie, cum ar veni. Ca si oamenii, ca si cartile, expresiile isi au destinul lor particular. Adeseori, din pricini greu de elucidat, cad in deplina uitare si "mor". Sensibili, poate, la acest destin nefast, cititorii francezi s-au inghesuit in librarii si au cumparat volumul. In incheierea articolului, Nicolae Manolescu scrie: "Rasfoind cartea lui Pivot, nu m-am putut opri sa ma gindesc la regretatul profesor timisorean Tohaneanu si la superbele lui analize de cuvinte si expresii. Nici ale lui George Pruteanu de la televiziune nu erau lipsite de farmec… Adunate in carti, ar putea avea succesul celor ale lui Pivot. (In paranteza fie spus, cartea lui Pivot e in toate topurile de vinzare)".

Indraznesc a sustine ca Nicolae Manolescu se insala. Si inca de doua ori. Intii, pentru ca G.I. Tohaneanu a scos cel putin o carte de Cuvinte romanesti (prima in 1986, chiar sub acest modest titlu). In ceea ce priveste comentariile lui George Pruteanu, din emisiunea "Doar o vorba s-ati mai spun", o parte a lor poate fi consultata pe site-ul arhicunoscut. In al doilea rind, o carte de felul celei redactate de Bernard Pivot nu ar avea la romani nici cel mai mic succes. Deplin succes au, in schimb, pasareasca parlamentarilor si telegramele agramate ale premierului Tariceanu. Nu-i nici un secret. Limba romana o fac (si, mai ales, o desfac) candidatii electorali (fara deosebire de studii si partid), primari ca Marean Vanghelie, doctori in stiinte (in stiinta furtului si delapidarii) ca eruditul "baron" Mischie. Lingvistii, gramaticienii, poetii si prozatorii nu mai au, din pacate, nici o trecere.

Si fiindca am pomenit deasupra cuvintul "candidat", intr-o vreme cind prezenta desteapta si zdrobitoare a candidatilor ne sufoca de-a binelea, m-am gindit sa va spun, in concluzia acestui articol, povestea ironica a acestui cuvint. Ce este candidatul real o stim foarte bine. O persoana lipsita de scrupule si de coloana vertebrala, care minte si insala fara sa clipeasca, adipoasa si vorace, din specia proliferanta a rozatoarelor si viermilor paraziti. Unde se asaza candidatul, locul se murdareste. Unde isi racneste oratia, e bine sa aerisesti. Unde isi pune mina, nu mai ramine decit pamintul ars. Intr-un cuvint, candidatul e o specie aproape noua, un mutant, o amenintare letala.

Cuvintul candidat vine din limba latina si are (sau mai degraba, a avut!) conotatii nobile, in contrast absolut cu subintelesurile candidatului actual. "Candidatus" e inrudit cu termenii din vocabularul curent "incandescent", "incendiu", "candoare" si "candid" (ce batjocura!). Initial, verbul latin candere insemna "a arde cu flacari" si, mai tirziu, "a fi de un alb stralucitor". Participiul prezent "candidus" a dat "candidatus", de unde si termenul romanesc "candidat". El desemna o persoana "invesmintata intr-un strai alb", in "toga candida". Cetateanul roman care aspira sa fie ales intr-o functie imbraca o astfel de toga. Albeata vesmintului sugera – precizeaza G.I. Tohaneanu – curatenia, imacularea, lipsa de prihana, virtutile morale excelente ale aspirantului.

Astazi, candidatii nu mai poarta nici "toga candida" si nu pot pretinde nici curatenia gindului ori a faptelor. Ei se afla, neindoios, in perfecta contradictie cu etimologia cuvintului. Pacat!