Citeva intrebari legate de evenimentele din Decembrie 1989

Declaratia oarecum socanta facuta de cunoscutul disident rus Vladimir Bukovski in cadrul Simpozionului International intitulat "Miscari si actiuni disidente in perioada comunismului tirziu" a stirnit acum citiva ani nenumarate comentarii in presa. Afirmatiile sale precum ca "Moscova a inceput operatiunile din ’89 pentru a schimba puterea si in Romania" sau ca "si in Romania liderii Revolutiei au fost infiltrati in agentura sovietica, care era dirijata sa schimbe regimul ceausist" au bulversat si au iritat, dupa cum era de asteptat, scena politica romaneasca. Vladimir Bukovski nu a facut dezvaluiri clare referitoare la liderii Revolutiei infiltrati in agentura sovietica. Liderii Revolutiei au fost multi. Incepind cu Petre Roman, Ion Caramitru, Ana Blandiana, Mircea Dinescu si terminind cu Doina Cornea, Dan Petrescu, Liviu Antonesei sau alti opozanti ai vechiului regim…

 Vladimir Bukovski afirma ca "revolutiile din Europa de Est au inceput ca o operatiune a KGB-lui", dar nu ne spune si cum s-au terminat. De fapt, fostul disident ne-a vorbit doar despre o parte a adevarului istoric. Cealalta parte a fost articulata chiar de Ceausescu, care inainte de cadere a vorbit despre rolul jucat de agenturile straine in vederea destabilizarii tarii. Desigur, el s-a referit si la KGB, dar si la alte forte "oculte", ce au contribuit la caderea regimurilor comuniste din Europa de Est. Se intelege de la sine ca aceste forte nu au actionat doar apelind la agentii din afara, ci au gasit sprijin in interior. Inclusiv la nivelul structurilor puterii. De altfel, sistemul comunist intrase in impas, iar nemultumirile populatiei atinsesera un prag critic. In ceea ce priveste Romania, situatia era clara. Fara un sprijin din exterior, nimeni nu ar fi indraznit sa lupte impotriva unui regim atit de autoritar, cum a fost cel ceausist. Numai o colaborare cu fortele din afara, cu agenturile, explicabila in acel context, putea acorda Romaniei sansa de-a iesi din orbita unei dictaturi anacronice, din ce in ce mai aberante. Nimeni nu-si punea atunci problema ca luptind impotriva aberatiilor ceausismului intrai in orbita unor interese straine: toata populatia (chiar si membrii de partid, unii cu functii inalte) dorea sa scape de dictatura. Oricine colabora atunci cu "agenturile" isi asuma un mare risc. Desigur ca sprijin a existat din afara, si din Est si din Vest. Regimul era supus unei duble presiuni. Acest fapt a creat o opozitie (pasiva la nivelul populatiei, activa in cadrul unor cercuri disidente, culturale si politice), care a avut un puternic sprijin in exterior. Nu trebuie sa uitam faptul ca majoritatea fostilor disidenti, incepind cu Silviu Brucan si terminind cu Dan Petrescu, in toata aceasta perioada de constringere si de maxime restrictii, au avut posibilitatea de a calatori in Occident, dar si la Moscova. Pentru regimul comunist din Romania aceste iesiri au insemnat un mare stres. Tinind cont de aceste date, am putea trage concluzia ca disidenta din Romania nu a luat nastere cu de la sine putere, spontan, chiar daca existau toate motivele sa apara, ci a aparut prin fenomenul de contaminare (cazul Soljenitin a dat nastere la cazul Goma etc.), fiind sprijinita mediatic, si nu numai, de cercurile disidente din exterior. Nu putem nega ca aceste cercuri actionau independent: probabil erau si ele afiliate unor grupuri de interese, mai mult sau mai putin oculte. Regimul ceausist era insa compromis, compromis din toate punctele de vedere, inclusiv in ceea ce priveste legalitatea. Prin urmare, in acel moment, orice alianta, cu orice forta, parea a fi admisa. Nu trebuie sa negam faptul ca la sfirsitul anilor optzeci multi asteptau salvarea din Est, nu din Vest. Opinia aceasta o impartasea si majoritatea populatiei, dar si o parte a structurilor de forta ale fostului regim. In ce ne priveste, tindem sa credem ca fara sprijinul, mai mult sau mai putin tacit, al fostei securitati, scurgerea de informatii spre exterior venita din partea celor care si-au asumat disidenta ar fi fost mult mai dificila, dupa cum ar fi fost mai dificila, daca nu chiar imposibila, rasturnarea lui Ceausescu. Dupa 21 ani de la Revolutia din decembrie ‘89, luind in calcul evenimentele trecute, dar si cele care s-au derulat in toata aceasta perioada, luind in calcul pozitiile pe care le ocupa in prezent fostii activisti si cadrele si colaboratorii fostei securitati in punctele cheie ale politicii si economiei romanesti, modul in care au avut acces acestia la toate pirghiile puterii, devine tot mai evident faptul ca, intr-adevar, principalele forte care au contribuit la caderea regimului ceausist au fost armata si securitatea. Regimul a fost subminat atit din exterior, cit si din interior. Supuse la multiple presiuni, armata si securitatea nu aveau cum sa ramina fidele unui singur om: Ceausescu. Disidenta a fost, credem noi, doar virful aisbergului, ea a avut sprijin atit la Moscova, cit si in Occident. Si, bineinteles, a avut si un sprijin intern din partea organelor de "ordine". Actiunea acestor forte a continuat, intr-un fel, si dupa 1989. Nasterea Frontului Salvarii Nationale si renasterea din propria cenusa a unor partide istorice nu se poate explica, nu a fost un fenomen neaparat intern. Stimulii au venit, mai intii, din afara. In privinta partidelor istorice ar fi multe de spus. Probabil ca in prima faza partidele istorice au fost supuse unui control absolut din partea structurilor de forta ale noii puteri. Vechii informatori, unii proveniti din rindul opozantilor sau al detinutilor politici, au fost reactivati. Asa s-a intimplat nu numai in Romania, ci si in Ungaria si in alte foste tari ale lagarului comunist. In ceea ce priveste noile partide, cum a fost Frontul Salvarii, trebuie sa precizam, in treacat, ca astfel de "fronturi" fusesera create (probabil, la initiativa KGB), la sfirsitul anilor ‘80, in majoritatea fostelor republici din interiorul URSS, incepind cu Republicile Baltice, Armenia, Georgia, Azerbaidjanul si terminind cu Ucraina, Belarus si Moldova. Nu intimplator nucleele acestor organizatii clandestine functionau poate si in interiorul unor mari unitati industriale romanesti, Nicolina sau CUG etc., care aveau puternice legaturi economice (in special pe linia aprovizionare-desfacere) cu unitatile similare din fosta Uniune Sovietica. Nu trebuie sa-i condamnam sau sa-i blamam acum pe cei care au facut parte din aceste structuri. La momentul respectiv, ele au jucat un rol important in subminarea regimului dictatorial al lui Nicolae Ceausescu. Si nici nu trebuie sa diminuam riscul implicarii unor disidenti sau frontisti in aceasta actiune. Cu toata acoperirea si sprijinul securitatii, acest risc a existat. Daca lovitura de stat n-ar fi reusit, toti acesti oameni ar fi infundat ani grei de puscarie sau ar fi fost lichidati. S-ar fi facut, desigur, si o curatenie la singe in cadrul structurilor de forta ale R.S. Romania.

Afirmatiile lui Vladimir Bukovski, dupa cum am spus, exprima o mare parte dintr-un adevar istoric trait de noi toti. Un adevar pe care nu are rost sa-l ascundem, caci, mai devreme sau mai tirziu, el tot va iesi la suprafata. Important este insa ceea ce s-a intimplat dupa si ceea ce se intimpla acum. Caci de la o bucata de vreme am uitat trecutul nostru apropiat si sintem obsedati de o singura idee care ne apasa constiinta: in contextul actual, ce forte actioneaza in Romania si ne determina sa mergem orbeste, cu pasi mari, spre propria noastra distrugere, spre anihilarea identitatii noastre nationale?!