Caută 
6 MIN
Se spune ca in spatele fiecarui scriitor de succes occidental lucreaza douazeci-treizeci de oameni. Astfel, scriitorul devine o "intreprindere" producatoare de profit. El dispune de secretari, de manageri, de computere, iar in cazul in care produce best-seller-uri in serie, are angajati o armata de "negri’ care scriu sau completeaza ce gindeste el. De cele mai multe ori, scriitorul de succes nu exista decit ca marca: marca a fost aplicata deasupra produsului finit si astfel a aparut un nou roman al, sa zicem, lui James Clavell, John Fowles, Eric V. Lustbader sau un nou roman al lui J. K. Rowling, autoarea celebrului Harry Potter. Aparitia cartii este precedata de propaganda pe masura. Apar recenzii in ziare importante, cartea este comentata la diferite posturi de radio si tv. Are loc ceea ce se numeste promovarea pe piata a noului produs literar… Masina de propaganda nu se opreste aici. Dupa editare, se trece la o alta etapa: ecranizarea. Iar dupa ecranizari apar o serie de produse tip care poarta sigla operei. Produse Harry Potter, de pilda. Scriitorul de best-seller-uri se adapteaza cerintelor pietei. Iar piata, la rindul ei, se adapteaza la noua realitate (fictiune) produsa de autor. Se creeaza astfel o relatie de interdependenta intre autor si masa cititorilor. Subconstientul colectiv cere un anumit produs literar. Scriitorul intuieste care sint cerintele publicului si vine in intimpinarea lor. Autorii de succes americani sau occidentali scriu pe banda rulanta. Foarte rar produc si ceea ce se cheama unicat. Adica opera artizanala. Computerul ii ofera autorului toate datele necesare pentru scrierea unei carti. Prin intermediul sau, best-seller-istul poate naviga in "spatiu" si "timp". Actiunea cartii se poate desfasura in orice loc de pe mapamond, pentru ca "mapamondul" se afla inmagazinat in memoria computerului. Documentarea se face de la masa de scris. Actionind mouse-ul sau tastatura.
Putem condamna o astfel de tendinta in literatura? Sau, mai bine zis, un astfel de mod de-a scrie literatura? De ce!? E posibil sa avem o imagine romantica (si depasita) despre munca scriitorului. In fond, de ce scriitorul ar trebui sa se multumeasca sa fie doar un mic "mestesugar", care lucreaza opere unicat? De ce autorul nu poate sa fie "un grup", un "oficiu", un "atelier"? De ce sa se limiteze la o munca solitara, cind epoca informationala ii ofera posibilitatea de-a scrie in serie, epuizind toate variantele posibile ale unui stil si ale unei viziuni literare? Munca in grup poate avea si ea avantajele ei. De ce trebuie sa vedem aici o degradare a actului creatiei? Oare n-ar putea aparea un "grup Kafka" sau "Joyce"? Sau chiar "Rilke"?
…In societatea romaneasca postdecembrista, scriitorul este un simplu manufacturier. El nu dispune nici de manager, nici de secretari. Pentru a-si edita operele autorul roman face un adevarat slalom, apelind la sponsori si la tot felul de binefacatori. Produsele muncii sale de obicei nu au cautare. Scrierile sint citite intr-un cerc restrins de cititori (rude, prieteni, literati), carora autorul le daruieste cu autograf cartile si pe care ii suna din cind in cind, sa vada daca i-a fost "lecturata" cartea. (Uneori e nevoit, pentru a simti pulsul "pietei", sa le dea si cite un mic pesches.)
Scriem si nu mai stim pentru cine scriem. S-ar putea ca generatiile viitoare sa refuze sau sa nu poata citi carti in limba romana, optind pentru limba engleza sau o alta limba de circulatie internationala.
Si atunci: la ce bun acest efort?
Inca la inceputul secolului XX, unii scriitori erau sceptici in privinta destinului literaturii romane. Citiva dintre ei propuneau chiar abandonarea intregii noastre culturi si afilierea la cultura franceza. In fond, Cioran si Eugen Ionescu ar fi putut deveni scriitori de notorietate internationala daca s-ar fi limitat sa scrie in limba romana? Ii putem oare acuza ca au tradat cauza nationala? Ionescu, Cioran reprezinta insa cazuri izolate. Ce s-ar fi intimplat insa daca fenomenul s-ar fi generalizat? Ce s-ar fi intimplat daca s-ar fi "lepadat" de limba romana scriind in franceza, in germana sau in engleza marii nostri scriitori din perioada interbelica, un Rebreanu, un Camil Petrescu, un Arghezi, Sadoveanu, Blaga, Barbu, Bacovia? Cine stie, poate ca adoptind o alta limba, trecind peste cauza nationala, am fi avut un alt destin, o alta "dimensiune" istorica?
Romania – o colonie, fie si culturala, a Frantei?
De ce nu? In secolul al nouasprezecelea, acest lucru ar fi fost posibil. Dar nu si in secolul douazeci. In secolul douazeci, cultura franceza a pierdut teren. Iar limba sa artificiala, impusa in Epoca Luminilor de academicieni in peruca si cu maniere de salon, o limba academica si in acelasi timp inzorzonata, pare sa-si fi epuizat toate resursele interne si doar infuzia de elemente straine (afluxul de scriitori emigranti) a putut-o intretine vie. Azi, francofonia nu mai este o solutie. Cine se agata de ea tinde sa naufragieze pe o insula ce va deveni pustie intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat. Civilizatia franceza e una de salon. Expulzata in strada, ea nu se poate adapta la ritmul trepidant al realitatii. Astazi, prin modul nostru de a fi, sintem mai apropiati de negrii din Brooklin decit de descendentii lui Voltaire.
E posibil ca in secolul urmator, indiferent daca va fi religios sau nu, insasi limba franceza sa devina o colonie. Un apendice al unei alte limbi (engleza), cu care, de altfel, se afla de o buna bucata de timp intr-un razboi continuu.
In ce ne priveste, daca am tine cont de acele teorii vehiculate de bravii nostri inaintasi de la inceputul veacului trecut si de noua configuratie socio-culturala, la cine ar trebui sa ne afiliem? Sa adoptam modelul german sau anglo-saxon si in cadrul lor sa cautam sa ne redefinim fiinta nationala? Cum vom rezista in noua Europa, decit fiind "multifunctionali"?!
Nu se stie ce ne rezerva viitorul.
Deci, ce e de facut pentru a ne face cunoscuti?
La unele din aceste intrebari a incercat sa raspunda profesorul Adrian Marino, in cartea sa intitulata "Pentru Europa. Integrarea Romaniei. Aspecte ideologice si culturale", aparuta la Editura Polirom, din care imi permit sa spicuiesc citeva idei. Pentru depasirea crizei, Adrian Marino sugereaza urmatoarele solutii: "1. Iesirea din izolare a culturii si literaturii nationale inchise, fara legaturi si contacte, fara «influente» straine, autarhica si ingust specifica (…) 2. Depasirea oricaror forme de provincialism si complexe de inferioritate (…) 3. Contestarea oricaror tendinte de nationalism si sovinism literar. Ele exista in forme latente sau declarate in mai toate marile literaturi ale lumii. 4. Combaterea oricaror tendinte de imperialism si neocolonialism literar… Cultura dominanta produce peste tot resentimente legitime. Lumea zisa a treia nu mai poate fi supusa nici unei tendinte culturale unificatoare, anglofile, francofile sau altfel", spune domnul Marino. Oare? Dupa cum se stie, printre altele, marile imperii, chiar si cele culturale, au un rol civilizator. Iesirea din izolare nu se poate realiza doar printr-un dialog dintre o cultura mica si una mare. Ci prin acceptarea unor modele dominant/ dominatoare. Prin urmare, prin acceptarea unor forme de «neocolonialism literar».
Cred ca in noua lume, imperialismul si neocolonialismul (lingvistic, dar si politic) nu vor putea fi stavilite. Oricum, literaturile mici inainte cadeau prada literaturilor mari, vor cadea prada uniformizarii marilor imperii mass-media. Si limbile asijderea. Lupta se va da in spatiul virtual si pe calea undelor. Cine are televiziune puternica, sateliti si computere performante va cistiga acest razboi al limbilor, construind prin intermediul sunetelor si imaginilor un nou Turn Babel, unde se va vorbi o singura limba «universala». Care va fi aceasta?
