Clovnul care nu ne mai face sa ridem

S-a spus cam totul despre clovni, dar probabil foarte putine despre meseria ca atare. Daca este o meserie. Dincolo de sensul peiorativ pe care-l evoca acest cuvint in limbajul comun, mie mi s-a parut, mult timp, ca a fi clovn este mai ales un soi de infirmitate. Respectiv, o imposibilitate de a depati o forma elementara de expresivitate, pur corporala, care ne condamna sa raminem toata viata in mintea copiilor. Unii adora aceasta, poate. Cei mai multi, insa, am impresia ca o lauda ipocrit. Admit insa ca nu stiu mai nimic despre estetica si arta clovnului, atita cit o fi. Poate fi un rol, o postura: ceva care necesita o dedublare si o initiere. In tot cazul, inexplicabil, cu certitudine, am avut intotdeauna un sentiment de jena si de mila in fata clovnilor, la fel ca in fata unui adult care joaca toata viata roluri de copil: nu stii niciodata daca, nu cumva, aceasta este chiar natura sa. Din acest motiv, clovnul poate fi trist, dar niciodata tragic, in sensul propriu-zis al acestui termen.

Am fost de aceea cit se poate de surprins sa gasesc intr-un ziar occidental anuntul care promova o specializare universitara pentru „arta clovnului". S-au mai vazut si pe la noi astfel de ciudatenii. De ce nu si specializari de bucatarese sau instalatori polonezi? Sau poate pentru crescatorii de albine ori cofetari? Adevarul este ca nu-mi imaginam ca poti alege sa devii un clovn. Am crezut dintotdeauna ca te nasti astfel. Ori mai bine spus ca esuezi in aceasta meserie. Totusi, faptul mi-a amintit de o povestioara pe care am citit-o cindva si pe care n-am putut niciodata s-o repovestesc nici macar apropiatilor mei. Este o poveste in poveste de fapt si, dintr-un fel de precautie, voi incepe cu partea ei finala.

In ziua in care implinea optzeci de ani, actorul Jerry Lewis este de acord sa primeasca in hotelul sau parizian vizita unui reporter in vederea obisnuitului interviu. Jerry Lewis a fost actorul copilariei mele timpurii. L-am parasit insa destul de repede, odata cu descoperirea primelor romane de aventuri. Mi-a fost imposibil sa-i ramin fidel, desi nu cred ca publicul sau este numai unul format din copii. Oricum, biografia lui imi era complet necunoscuta si de altfel crezusem ca murise de mult. Jurnalistul fusese prevenit anterior ca putea deschide toate subiectele imaginabile, cu exceptia unuia singur: povestea unui film ratat. Tabu impenetrabil. Cochetarie? Oricum, un gest infructuos, intrucit nici un jurnalist din lume n-ar rata o asemenea ocazie!

Filmul "Ziua in care clovnul plinge" ("The Day the Clown Cried") a ramas neincheiat din motive obscure. Lipsa de bani? Lipsa de resurse emotionale? Nimeni nu stie prea bine. Inceput initial prin 1965, abandonat ani buni, reluat apoi la inceputul anilor saptezeci, mai mult la insistentele producatorului, filmul are un subiect teribil. De nepovestit, de ne-reamintit. Este vorba de ultimii ani din viata unui clovn celebru in Germania interbelica, cunoscut drept Harald Magnificul. Ajuns batrin, fara sa mai amuze pe nimeni, in anii lui Hitler, el isi pierde timpul mai mult beat maimutarindu-l pe Führer prin berarii. Arestat de Gestapo, este trimis intr-un lagar. Doar un mic grilaj il separa aici de copiii evrei, care sint inchisi la fel ca si el. Descopera in acestia un public nou. Dupa ani de seceta, pare ca mai exista inca fiinte umane pentru care isi poate etala arta. Bucuria reciproca nu dureaza insa prea mult. Un ofiter SS descopera faptul si, intrucit el este singurul in care copiii au incredere, il obliga pe acesta sa-i conduca in camera de gazare. Pentru Harald, dilema este ingrozitoare, cum se poate imagina.

Jerry Lewis isi aminteste ca, de la inceput, subiectul l-a terifiat. El, actorul de comedie, clovnul devenit vedeta mondiala, s-a simtit intotdeauna derutat in fata acestui rol de clovn tragic. A rescris scenariul initial de mai multe ori. A incercat sa schimbe unele accente. A fost intr-un fel un noroc pare-se ca, in cele din urma, filmul s-a impotmolit misterios in detalii, mai ales administrative si financiare. Producatorul, care-i promisese fonduri nelimitate, il paraseste dupa prima saptamina de filmare. Plateste el insusi echipa de filmare. Totusi, datoriile se acumuleaza. Inca inainte de a fi montat complet, creditorii ii pun sechestru pe negativ. Afla apoi ca si drepturile asupra scenariului erau expirate. El insusi suferea de o insomnie cronica si traieste cu somnifere si excitante. Fapt este ca nimeni n-a reusit pina acum sa deblocheze situatia, pentru a da drumul filmului.

O copie a negativului brut circula in diverse medii si cei care au vazut cite ceva din film vorbesc de el ca de un rateu pe toate planurile. Amestecul de patetic si comic pare sa fi fost complet neinspirat. Unii au remarcat totusi sugestial cristica a filmului, mai cu seama in punerea in scena a raportului dintre clovn si copii. Povestea in sine mie insa imi evoca mai ales limitele artei ca evaziune, ca iesire din real. Dar mai ales a artei ca demers persuasiv, ca forma de seductie a unui auditoriu. Arta este mereu adevarata, dar artistul este un mincinos, prin natura sa. Cu cit arta sa este mai adevarata, in sens aristotelician aici, cu atit artistul este mai mincinos. Un mincinos inspirat de zei, adevarat.