Confruntarile postmodernitatii

Intr-un articol publicat in Adevarul literar si artistic din octombrie 1933 – intitulat Anecdote cu tilc -, Aristarc (G. Calinescu) porneste, ca de obicei, de la o gluma banala si ajunge la o situatie de profunzime. Spune moralistul mizantrop ca "o batrina asupra careia desele accidente de tren facusera o adinca impresie, se plimba scrutatoare prin fata vagoanelor, nehotarindu-se in care sa se suie". Obosita, probabil, de propria-i incertitudine, eroina isi ia, la un moment dat, inima in dinti si il abordeaza ferm pe seful de tren: "Care vagon este periculos, la caz, Doamne fereste, de accident?". Acesta ii raspunde, cu siguranta profesionala, ca, neindoios, primul si ultimul. Atunci batrina intreaba plina de indignare: "La ce dracu le mai pune?". Asociatia calinesciana, desi neasteptata, este, vorba criticului insusi, plina de "tilc". Aristarc noteaza ca, aidoma "babei noastre judeca si unii scriitori batrini sau tineri. Pentru cei tineri, vagonul care deraiaza in literatura e acela al batrinilor, pentru cei batrini, acela al tinerilor. Si toti se intreaba: – La ce dracu le mai pune?, nedindu-si seama ca acesti doi termeni sint inevitabili, ca numarul doi presupune numarul unu, ca generatia actuala presupune pe cea antecedenta si celelalte". Altfel zis, oricit de sofisticat, in problemele fundamentale de supravietuire (fie ea si culturala ori istorica), individul se dovedeste elementar, renuntind nu doar la finete, ci chiar la rationalitate.

Conflictul dintre generatii – desfasurat cu precadere in lumea creatorilor (artistici, stiintifici si politici) – reprezinta, bineinteles, o realitate universala si umana, fiind imposibil de delimitat cronologic, psihologic, etnic si mentalist. Ciocnirea virstelor spirituale face parte, in ultima instanta, din codul nostru genetic si indica o nevoie vitala de progres. Noica observa undeva ca moartea geniului (a "marelui profesor", a "marelui savant", a "marelui ideolog") ramine o necesitate istorica, in absenta sa evolutia insasi ajungind in pragul crizei. O minte, oricit de valoroasa, credea filozoful, se supune inevitabilei eroziuni biologice, atingind momentul firesc al "plafonarii" in propria sa exceptionalitate. In situatia respectiva, "marele profesor" ("marele savant" sau "marele ideolog") devine mai curind un factor de stagnare si chiar represiune a precursorilor decit un element de progres, inlocuirea lui imediata derivind dintr-un imperativ de supravietuire a comunitatii si foarte putin din capriciile de ascensiune a asa-zisului "lup tinar". Fara indoiala ca, din aceasta lege nescrisa a dialecticii modelelor spirituale, s-a nascut, in timp, si convingerea ca nimeni nu este de neinlocuit, existenta asigurind, prin mutatiile sale inefabile si aparent ilogice, o permanenta innoire a ciclurilor, mentalitatilor si, implicit, generatiilor.

Problema intervine cu adevarat atunci cind individul refuza sa accepte circuitul natural al valorilor si, iritat de nebanuita lui perisabilitate, arata o ostilitate anormala fie fata de cei care vin, fie fata de cei care pleaca, punindu-si intrebari aberante, asemenea batrinei din anecdota calinesciana. Astfel de ipostaze apar, de regula, in vremuri de instabilitate axiologica, in contexte de bulversare istorica si culturala, cind punctele de reper sint flexibile si adesea nerecognoscibile. Inutil sa mai precizez ca acesta imi pare a fi portretul robot al societatii romanesti de astazi. Un argument este chiar violenta confruntarii dintre generatii in toate planurile manifestarilor socio-culturale. Nu stiu citi dintre noi mai au timp sa urmareasca duritatea schimbului de forte (si, implicit, de mentalitati) din viata comunitatii noastre, dar, cu sau fara spectatori, el se desfasoara intens, oferind un spectacol grandios (in latura lui grotesca ori sublima, depinde de unghi) care, pentru istoricii viitorului – nu am nici un dubiu -, va reprezenta material fascinant de studiu. Unii vorbesc despre tranzitia de la un eon cultural la altul si nu numai de la o generatie a trecutului la una a prezentului, fapt care ar explica agresivitatea confruntarilor. Etapele in discutie ar fi "modernitatea" si, respectiv, "postmodernitatea" (in spatiul euro-american trecerea in chestiune a avut loc in anii saizeci-saptezeci), doua modele de gindire care, desi nu sint esential ireconciliabile, propun tipare mentaliste diferite, intrind in interactiune zgomotoasa volens-nolens. Altii, mai prudenti, amintesc de nesincronizarea Romaniei cu nici una dintre aceste faze de evolutie a umanitatii (datorita retardului istoric ingrijorator) si, prin urmare, vad o confruntare destul de primitiva intre doua centre ale puterii financiare, politice si culturale: conservatorii ori "seniorii" (adeptii unei autocratii neaose, prin pastrarea variantelor de dominatie autohtone, de inspiratie traditionalista) si cosmopolitii ori "juniorii" (sustinatorii unei variante de putere actualizate, prin transplantul unor tipare internationale, tipice "capitalismului salbatic" si "legii junglei" din universul euro-american in faza de cristalizare a gindirii neo-liberale). In sfirsit, cei mai multi, lipsiti de rafinament teoretic, insa cu bun instinct de evaluare, cred ca nici unii, nici altii nu sint mai adecvati, conflictul dintre generatii (in literatura, cultura, stiinta, politica s.a.m.d.) nefiind decit un moft al substitutiei sferelor de influenta. Ca si baba lui Calinescu, ei se intreaba: "La ce dracu le mai baga?". Culmea, in Romania contemporana, nedumerirea amintita ajunge sa fie legitima.