Criticii si scriitorii sau Ratele si vinatorii

In Viata ca o prada (una dintre cele mai bune carti ale sale), Marin Preda isi aminteste un episod din perioada inceputurilor literare, dinaintea debutului, din anii ’41-’42, cind incepuse sa frecventeze grupul de scriitori din jurul fostei reviste „Albatros". Printre acestia, figurile cele mai interesante erau Geo Dumitrescu, Virgil Untaru (care si-a luat ulterior pseudonimul Virgil Ierunca – semn, spun eu, ca nu-l citise pe Cantemir, pentru care ierunca este o pasare surda si extrem de proasta), Marin Sarbulescu, Sergiu Filerot (condamnat la moarte pentru ca a indraznit sa-si publice un volum interzis de cenzura; pedeapsa i s-a comutat ulterior). La un moment dat, un poet comunist le-a trimis amicilor cu aceleasi optiuni politice o brosura in spiritul ideilor de stinga. Dar nu a trimis-o oricum, ci, alaturi de dedicatiile de rigoare, cu indicatia imperativa de a scrie despre ea in paginile revistei „Timpul", la care lucrau. Tinerii nu il pot refuza, dar dau o biata nota, mai curind retinuta decit binevoitoare. Ba chiar par decisi sa procedeze astfel inca inainte de a citi cartulia. Junele Marin Preda, care abia scrisese citeva proze scurte, dar nu apucase sa-si vada numele tiparit, prinde prompt morala acestei banale intimplari: „De-atunci am aflat ca esti pierdut daca fortezi mina recenzentului; poetul statistician facuse aceasta imprudenta, transmitindu-le prin bondocul gras care o tiparise ca trebuie sa se scrie despre ea. Asta ramine totdeauna de vazut, daca trebuie, si ai mai multe sanse sa fii bine primit daca lasi libera opinie sa se exprime".

Din pacate, multi, foarte multi dintre scriitorii de azi nu au avut sansa de a fi martorii unei astfel de scene cu potential pedagogic. Nu stiu cum se face, dar cei buni, cu adevarat buni, au deprins de undeva aceasta regula nescrisa, dar de bun-simt: criticul trebuie lasat in pace, nu trebuie agresat, hartuit cu recomandari, intrebari nerabdatoare, felicitari insinuante s.a.m.d. Caci ce este un critic literar pentru multi dintre scriitorii dornici ca opera lor sa fie receptata la adevarata valoare (caci in aceasta privinta nu exista, niciodata, vreo dilema)? Niste comentatori lipsiti de imaginatie, niste functionari ai literaturii care au datoria de a comenta cartile pe care le primesc. Nu chiar pe toate, dar cit mai multe si, oricum, in mod obligatoriu pe ale lor. Scrie cutare critic un studiu excelent despre un clasic? Nu se pune la socoteala, a dezertat de la masa de lucru. Putere, autoritate au criticii de intimpinare, foiletonistii. Scriitorii le citesc cu interes, curiozitate, invidie, patima, nemultumire ori, rar, cu satisfactie cronicile literare, dar nu-si pierd vremea cu monografii, sinteze, studii aplicate (decit atunci cind in acestea este vorba despre ei). Pun pariu ca cele mai frecventate pagini din astfel de carti sint cele de la cuprins si de la eventualul index. Am intilnit de zeci de ori situatia in care cutare scriitor admira un critic care l-a comentat elogios si reduce intreaga activitate a acestuia la acel text; sau, dimpotriva, cind il dusmaneste si il banuieste de tot ce poate fi mai necurat in lumea literara. Pentru ca, e clar pentru toata lumea, nici un critic nu este onest, corect, independent, lipsit de interes. Intotdeauna exista niste lucruri oculte in spatele judecatilor sale. Cind scrie retinut, nu e bine; cind nu scrie, iar nu e bine. De ce nu scrie, cum de nu isi da seama ca X este cel mai bun prozator, poet, dramaturg, eseist? Aha, se teme de Y, dusmanul consacrat al lui X (care, de regula, doi bani nu da pe eforturile si fandacsia lui X), nu vrea sa se puna rau cu Z, rivalul, cu care sigur e amic…

Din pacate, criticul literar nu este un personaj iubit in lumea literara. Nu stiu nici un coleg de breasla despre care sa nu se fi spus lucruri false, uneori chiar urduroase. Dar asta mai e cum mai e. Cita vreme scrii cum crezi si iti asumi opinia, e O.K. Criticul nu emite adevaruri inoxidabile, ci propune interpretari subiective. Daca acestea sint facute cu buna credinta si competenta, nu vad unde poate incapea supararea. Eu nu vad, dar altii vad.

Mai detestabila mi se pare insa tentativa unor autori de a-i determina pe critici sa scrie despre cartile lor. incepe atunci un joc de-a ratele si vinatorii. Am avut de-a face cu zeci de strategii, de toate nuantele, de la cele mai subtile la cele mai imbecile. Un autor mi-a dat o carte abia aparuta si si-a extras, de sub manseta, ceasul si m-a privit taios, aproape amenintator, cu o cautatura de killer, spunindu-mi ca gata, din acest moment ceasul lui a inceput sa ticaie… O autoare din Capitala m-a intrebat daca imi poate trimite acasa o carte de-a sa. I-am raspuns pozitiv, cum fac de fiecare data, cu o amabilitate care nu promitea nimic altceva decit disponibilitatea si curiozitatea politicoasa de a primi volumul sau. Mi-a trimis toata opera. I-am confirmat „interceptia". Am citit, am foiletat si m-am lamurit: scrie „calii". Exact asa cum nu imi place mie literatura. Am depus volumele intr-un raft mai din dos si mi-am vazut de ale mele. Dupa care a inceput sa ma asasineze cu felicitari: cu ocazia zilei nationale, cu ocazia sarbatorilor de iarna (si sint multe), cu ocazia zilei de nastere (de unde o fi aflat?), cu ocazia nu stiu carui articol publicat in nu stiu ce revista; in fine, cu ocazia sarbatorilor de Paste. Nepoliticos sau nu, nu i-am raspuns decit o data; nu imi plac firitirisirile interesate ori formale. Dupa vreo jumatate de an, imi aducea la cunostinta, pe un ton scrisnit, ca regreta ca mi-a trimis cartile ei (de parca eu am insistat sa…) si ca sint asa si pe dincolo ca nu ii raspund la mesaje si, daca tot nu am scris despre volumele ei, nici nu am catadicsit sa ii spun cum le gasesc… Asta m-a zdruncinat, zau asa, rau de tot si… si tot nu i-am raspuns.

De citeva ori mi s-a intimplat sa primesc mesaje de amenintare, dar astea ma amuza. Alteori mi s-a transmis faptul ca am dezamagit iremediabil. Ce urmaresc eu, de fapt? Unii autori (uneori chiar cunoscuti si nu tocmai rai) ma intrebau patetic daca „mai au vreo sansa", daca „mai merita sa scrie", de parca de verdictul meu atirna vocatia lor. Altii, mai siguri pe ei, ma apostrofau direct: „Tu cind ai de gind sa scrii despre mine?" sau, mai putin categoric: „Imi place sa cred ca vei scrie despre cartea mea…" Mi s-a intimplat in vreo doua rinduri chiar ca nume arhicunoscute, cu greutate, sa-mi propuna subit sa scriu o monografie despre opera lor… De parca ce mare lucru e sa scrii asa, pe nepusa masa, renuntind la proiectele tale, o monografie?

E greu de ghicit ce fac in astfel de cazuri? Nu raspund. Nici verbal, dar nici in scris. Norocul meu e ca am, printre scriitorii buni, citiva prieteni care nu mi-au cerut si nu mi-au reprosat niciodata nimic. Exista si oaze de normalitate…