Crumb (1994)

Robert Crumb e un autor american de benzi desenate, care a intrat in canonul genului in perioada hippie. Realizatorul documentarului despre el, Terry Zwigoff, a fost intotdeauna pasionat de anti-eroi si personaje marginale, impartasind cu Robert Crumb pasiunea pentru blues si benzi desenate.

Crumb a izbucnit in atentia publicistilor americani pe valul psihedelic al trip-urilor LSD. Ilustrator franc si ironic ale celor mai masculin-misogine fantezii erotice, Crumb e si un critic acerb al bunastarii familiale ca imagine in societatea americana dupa cel de-al doilea razboi mondial. Pe langa interogarea amanuntita a motivatiilor lui Crumb, documentarul lui  Zwigoff sondeaza si mediul sau familial, a carui descriere ar fi de ajuns pentru o interpretare psihologizanta a corpus-ului creativ in directia deviatiei patologice. Dintre toti fratii si surorile sale, Robert pare singurul care sa fi gasit echilibrul dintre abisurile mintii si productivitate.

Obtinut cu eforturi disperate (criticul de film Rogert Ebert a lansat zvonul ca Terry Zwigoff l-ar fi amenintat pe Crumb ca se sinucide daca nu e de acord sa-l filmeze), documentarul lasa sa se vada cum desenatorul se deschide treptat catre confesiune, pe masura ce relatia cu echipa de filmare castiga in intimitate si confort.

Pentru a lamuri lucrurile inca de la inceput, Zwigoff il intreaba pe Crumb ce vrea sa exprime prin desenele sale. Robert rade incurcat, la 50 de ani: „Habar n-am. Nu lucrez in termeni de constiinta. Trebuie sa fie ceva ce mi se descopera in timp ce desenez. Trebuie sa ai curajul sa-ti asumi acest risc, a ceea ce urmeaza sa iasa."

Dupa succesul pe care l-a avut la sfarsitul anilor ’60 cu benzi desenate despre stilul de viata si revolta hippie, Crumb a refuzat oferte comerciale banoase din partea unor concerne americane, ascutindu-si expresia catre zone din ce in ce mai intunecate. De la o satira la adresa familiei pefecte, in care parintii faceau sex cu copiii, concluzionand ca ar trebui ca pe viitor sa petreaca mai mult timp cu ei, continuand cu o povestire despre o negresa-sclava ademenita si strivita intr-un veceu de cativa americani standard – protestanti albi anglo-saxoni, Crumb a devenit imediat o figura controversata. In documentar sunt prezenti atat detractori (in general femei argumentand defensiv dintr-o perspectiva moralizatoare), cat si sustinatori care-i pretuiesc viziunea monstruoasa, punandu-l in traditia lui Breugel sau Goya, in cadrul culturii pop. Unul dintre criticii intervievati declara, in apararea lui, ca la un anumit nivel al psihicului nu mai exista eroi sau ticalosi, pana si victimele fiind comice. Mai departe, viziunea satirica si transgresiva a, de exemplu, familiei incestuoase ar fi resimtita in America si aiurea ca un atac direct, datorita combinatiei de utopie si puritanism (tot un fel de utopie) definitorie pentru cadrul mental american/crestin.

Interpretarile si implicatiile ideologice polarizeaza publicul si duc discutia in cu totul alte directii decat banda desenata in sine. Crumb deseneaza misto, e o naivitate in personajele lui, par binevoitor conturate, realist ingrosate cu stiloul. Chipurile personajelor transmit emotii clare si subtile, la un nivel de detaliu al expresiei rar intalnit in genul benzii desenate. Interesat si de desenul realist, dupa natura si modele umane, Robert Crumb este, in esenta, un umanist. Mesajele si povestirile sale deviante, despre obsesii, fantezii erotice sau transcrieri ale unui „sine alienat intr-o societate dezumanizata" in care femeile au ciocuri de pasari, par sa exprime un soi de suparare pe lume, o dezamagire ca omul de rand, pe care Crumb il iubeste, nu are curiozitatea intelectuala de a vedea ce se ascunde in spatele sistemului comercial si al modelelor de fericire sociala transmise prin generatii.

La inceputul anilor ’90, cand Zwigoff filma documentarul, Robert se simtea foarte bine in casa mamei sale, alaturi de fratele Charles. Vorbind despre poznele din copilarie si izolarea de mai tarziu, isi comunica reciproc limitele si ratarile cu o caldura destul de diferita de modelul familiei functionale pastrat in clipurile publicitare casnice de dupa razboi. 20 de ani de la prima tinerete, Crumb se intalneste in fata camerei de filmat cu foste prietene, de care admite razand ca n-a fost indragostit niciodata: „Nu cred c-am fost vreodata indragostit de vreo femeie. Pur si simplu nu am sentimentul asta in mine. Sunt indragostit doar de fiica mea cea draga." Cu fetita sa de 7-8 ani, Crumb juca Tetris, cu fiul sau adolescent vorbeste despre desenat. Ii explica in ce fel sa obtina un efect expresiv pe chipul unui personaj, ce inseamna felul in care isi tine buzele. Il invata sa exagereze trasaturile care il intereseaza, in functie de atitudinea pe care vrea sa o transmita. Altadata, Crumb face poze stalpilor de electricitate strambi, cu cabluri agatate de ei; ii deseneaza apoi in fundalul unor scene suburbane. Vorbeste despre tatal sau, care luptase in al doilea razboi mondial si era obsedat de eficienta si instructie; isi batea copiii pentru orice prostie si n-a mai vorbit niciodata cu Robert din momentul in care a dat cu ochii de benzile desenate care-l facusera pe fiul sau bogat si faimos.

Produs in cursul a noua ani, documentarul lui Terry Zwigoff dezvaluie cu grija si prietenie fundalul din care Robert Crumb a evoluat, permitandu-i sa se exprime direct, altfel decat prin desen. Un film intim si complex despre artist si viata sa in cadrul familiei, Crumb e ca o sesiune de terapie in urma careia sinele ajunge la echilibrul unui zero meditativ.