Cum se filosofeaza cu ciocanul?

Amurgul idolilor – una din scrierile lui Nietzsche – are chiar in titlu un adaos oarecum ciudat, autorul precizand ca va arata cititorului cum se filosofeaza cu ciocanul. Este oare licita asocierea etericelor subtilitati speculative cu o unealta recunoscuta mai curand pentru duritatea loviturilor sale? Se poate filosofa cu ciocanul? Cum ar izbuti necrutatorul ustensil sa se substituie organului care genereaza si regenereaza gandirea? De buna seama, fraza trebuie citita alegoric, in contextul proiectului deconstructiv – filosofic al „reevaluarii tuturor valorilor". Sunt vizate indeosebi moralele socotite compromise, depasite sau decadente, fata de care autorul manifesta  o irepresibila „bucurie de a distruge". Este in joc un nou mod de a filosofa sau o schimbare a perspectivei din care filosofia insasi este posibila.

Nietzsche este profetul „vointei de putere" si al Supraomului, denuntand adesea instinctul de turma al multimii si conduitele resentimentare. Nu voi insista aici asupra amanuntelor. Cu certitudine, insa, intentiile lui erau cu totul diferite de cele proclamate de Marx, ideologul materialismului dialectic si al clasei muncitoare. „Ciocanul" filosofului german nu are nimic in comun cu simbolul proletar de trista amintire, devenit in posteritatea Sangeroasei Revolutii din Octombrie (1917) emblema a Armatei Rosii si a partidelor comuniste de peste tot. Este, pe de o parte,  ciocanul fierarului care isi ascute armele pentru a lupta cu toate prejudecatile si ideile perimate; este, pe de alta, unealta sculptorului care isi propune sa extraga forma ideala din „temnita" materiei in care aceasta este ferecata. In raceala si duritatea pietrei sunt inscrise toate posibilitatile; este nevoie ca cineva sa intervina pentru a le scoate la lumina.

Filosoful se doreste ferm si neinduplecat; el procedeaza aidoma fierarului, dar si in felul sculptorului, folosindu-si forta, energia si inteligenta pentru a „in-forma" materia bruta si a o rafina potrivit scopurilor sale. O spune chiar autorul: „Ma mana mereu spre om dorinta mea arzatoare de creatie; asa cum este manat ciocanul spre piatra. Ah, voi, oameni, o statuie imi doarme in piatra, statuia statuilor! Ah, de ce doarme in cea mai dura, in cea mai urata piatra! Si cum ciocanul meu se dezlantuie infiorator asupra temnitei sale. Din piatra sar aschii: ce-mi pasa mie! Vreau s-o desavarsesc…". Actionand hotarat, filosoful – sculptor elibereaza forma (ideea) din stransoarea suportului care o retine inertial. „A filosofa cu ciocanul" este semnul unei gandiri „tari", violente, demolatoare – intr-un sens, dar insurgente radical, restauratoare de valori si sensuri – intr-un altul.

x

Despre sculptorul Titus Ivan as spune ca „filosofeaza cu ciocanul". Desi nu neaparat consistenta sub aspect cantitativ, Catharsis – expozitia de la Galeria Hotelului Traian – compenseaza prin aport speculativ. Venit pe filiera elina, termenul revendicat in titlu face – se stie – o dubla cariera, in filosofie si psihanaliza, evocand, deopotriva, nevoia de purificare, de eliberare a tensiunilor negative acumulate inconstient, dar si de sublimare a acestora pe versant euristic. Ne-am putea intreba despre ce anume il „retine" pe tanarul artist sau ii constituie povara, sursa de tensiuni reprimate? Unde trebuie cautata „greutatea" care ii tempereaza intrucatva elanul? Ce anume trebuie sa deconstruiasca pentru a reconfigura ulterior? Raspunsul este dat chiar in lucrarile expuse, unele din piatra, altele din lemn si metal. In toate cazurile, materialitatea suportului este doar pretextul unei expresivitati studiate, capatate in cadenta unor lovituri… cu sens, modelatoare. 

Lucrari precum Filtru, Privirile, Taur, Chilie, Varful corabiei, Nasterea au alura mitologica, dar si miza personala. Ele pun volumele obtinute in raport cu spatiul, cu istoria sau cu trecutul apropiat. Piesa intitulata Echilibru? este o  bucata masiva de lemn, abandonata initial, apoi recuperata si reconditionata, astfel incat interventia sculptorului ii reda „viata", punand in cumpana, oarecum indecis, plinul si golul, lumina si umbra, brutul si subtilul. Totul este functie de cum privesti si de cat anume esti pregatit sa vezi. Lucrata in metal, Povestea mea are forma unei carti deschise; ea face trimitere la o biografie in derulare, pe cale a se scrie, odata cu fiecare intamplare consemnata in paginile deschise.

Chiar daca este la inceput de cariera, Titus Ivan se profileaza deja ca un poet al formelor dure, ca sculptor de idei sau ca artizan al volumelor dense si generoase. Sculptura este asumata pasional, dar si cerebral, ca mod de a gandi. Gratia suprafetelor prelucrate artistic nu exclude, ci presupune violenta gestului care „imblanzeste" suportul si il adapteaza scopului urmarit.

Poate nu intamplator, expozitia lui Titus Ivan ofera si premisele unui catharsis ideologic. Despre ce este vorba? In anii de glorie proletcultista, pe acoperisul Universitatii „Al.I. Cuza", chiar deasupra frontonului central, fusesera instalate doua statui, simboluri ale ethos-ului revolutionar, cantarind impreuna aproape 40 de tone; de o parte bravul muncitor, manuind fudul ciocanul progresului, pe de alta taranca, etaland cu mandrie secera izbanzilor agricole. Prin anii 2000, monstrii ideologici au fost indepartati, usurand frumosul edificiu de nefericitele embleme ale kitsch-ului de inspiratie stalinista, vadit contrastante cu locul in care fusesera amplasate. Ulterior, acestea au fost donate Universitatii iesene de Arte, decupate in bucati si oferite uzului artistic estudiantin pentru benefica reciclare. Eliberate de „teroarea" unui timp… anacronic, prelucrate abil, investite cu semnificatii profunde, unele dintre ele revin astfel in atentie, putand fi privite cu alti ochi, detasati de fantasmele trecutului.