Darul lui Eminescu

 De ar fi ca, intr-o alta clipa de restriste, sa ne pierdem respectul pentru noi si sa-l parasim pe Eminescu, nu cred ca mi-as mai gasi rostul aici si as dori sa emigrez, oriunde in lumea larga, acolo unde acest drept nu mi-ar fi luat. Pentru ca legatura mea autentica si sincera cu tara aceasta si cu neamul meu – atata cata este si cat sunt eu in stare -, o datorez, intai de toate, lui Eminescu. Toti cei de dinainte si de dupa el, care au crezut ca avem un rost in lume, il prefateaza ori il completeaza.

Si aceasta intrucat nimeni altul nu ne-a citit mai limpede in adancul fiintei; nimeni altul nu a crezut cu mai multa tarie in rostul nostru; nimeni altul nu ne-a mustrat cu o mai sincera vocatie pedagogica; nimeni altul nu a identificat si nu a deplans mai clar reaua tocmire a lucrurilor de la noi; nimeni altul nu ne-a iubit mai dezinteresat, indemnandu-ne sa nu ne naimim ori sa ne risipim in van darul cel mai de pret, si anume autenticitatea.

Dupa fiecare lectura din Eminescu imi staruie in minte cateva intrebari chinuitoare: de unde aceasta desavarsire, acest acord tainic dintre frumusetea gandirii, a rostirii si a iubirii lui? Oricate succesiuni de serii istorice am incerca sa identificam in alchimia genezei lui, ceva esential scapa mereu tentatiei rationaliste de a-l cuprinde. Ceva aflat dincolo de determinarile timpului te imbie sa cercetezi intelesuri, dar te arunca mereu in bratele neputintei de a-i patrunde rostul adanc al fiintei. Cel mai adesea ne multumim cu aproximari.

Am privit cu luare aminte clasicele fotografii infatisandu-l la varsta primei tinereti ("pururi tanar", asa cum l-am pastrat in memoria afectiva) si a maturitatii. Am retrait bucuria pentru darul facut noua de Dumnezeu, dar si tristetea pentru destinul lui omenesc atat de nefericit. Cum nu cred ca-l poti cunoaste pe Dumnezeu batand cai laturalnice, la fel, nu-l poti intelege pe Eminescu decat iubindu-l. Destinul nostru ca neam s-a implinit cu Eminescu. Acesta este darul lui.

Publicitate și alte recomandări video