Despre „Foamea de timp“ si alte arabescuri

Un aer greu invaluie toate aceste compozitii, creind impresia unui univers inchis in sine, apasator, in interiorul caruia domnesc teama si intunericul atotcuprinzator. Rarele raze de lumina ce reusesc sa se strecoare inauntru nu fac decit sa tremure paienjenisul ce acopera lucrurile, conservindu-le „in uitare". Poetul Stefan Amaritei este un nostalgic, un contemplativ solitar, ratacit in labirintul propriilor sale intrebari si angoase legate de moarte. Pasii il poarta, in cerc, mereu spre un trecut nimbat de arhetipuri, in care biografia sa capata valente mitologice: „Daca intru in casa, daca vin de-a lungul peretelui,/ parintilor mei dusi le intind o masa,/ iar corul ingerilor, nesatul, inchina pentru mine.// Eu trec ori de zid, ori de la balustrada, prin frig si grindina,/ spre casa descuita…" In aceasta secventa, poetul reinvie mitul eternei reintoarceri, recladind din cenusa evenimentelor traite cindva un cadru mitologic.

Parintii, in viziune sa, devin un fel de zei aparatori ai casei natale. Urnele fumega si tortele reaprind in aerul jilav cuvinte rostite cindva de niste guri ce tac acum ascunse in puhava tarina. Lumina fierbe in candele si lanurile de griu se onduleaza nelinistit dincolo de geam. Peretii asuda, usile se acopera de lintoliu. Paragina casei se suprapune peste tacerea umbrelor ce-o bintuie nostalgic. Intunericul scirtiie si noaptea devine o cumpana, care scoate din fintina copilariei imagini si amintiri coclite de timp. Ingerul numara treptele scarii ce se surpa sub fiecare pas, asteptind zorii unei alte zile, care nicicind n-o sa rasara in lumina. Fintina in care coboara trupurile ascunde inauntrul ei teama, ascunsa in sunete si aripi de pasari innamolite in golul existential.

„Mireasma surparii de sine" se simte navalind de pretutindeni. „Albitele drumuri" serpuiesc pe linga ziduri. Ceva din atmosfera vetust-funerara a Odaii gingasei iubiri, inchipuite de magistrul Uraschi, intilnim si in volumul Foame de timp a lui Stefan Amaritei. „Si iata am venit, de foarte departe,/ tot neamul meu se stinse, vlastarele sint moarte./ Am mostenit conacul cel vechi, argintaria, si stema casei noastre: vesnicia…" Vesnicia lui Mihai Ursachi are un aer hid, ea provoaca un ris crispat, demential, de esenta bacoviana. „Pe masa cu parfumuri, printre oglinzi si spelci,/ moluste lipicioase, limacsi molii si melci./ Si craniul celui care am fost, e pe noptiera,/ il tii, probabil, noaptea, in chip de scrumiera…"

La autorul Foamei de timp, arsenalul simbolistic e de natura expresionist-mitologica. Poetul revine in casa parinteasca pentru a recladi imaginea arhetipurilor sedimentate in inconstient. Prin geamul aburit de amintire, poetul contempla „cimpul innoptat, cu multime de greieri", asculta „murmurul stins al marelui clopot" ce pluteste invaluit in ecouri peste „fumul satului vechi", in timp ce palmele unui inger necunoscut il ating pe umeri. „De-a lungul fruntii, un deget de noroi" ii reaminteste de numele „femeii cu glezna groasa, priceputa sa incalece un cal de rasa," la care a visat o viata intreaga. Pe fruntea sa, numele se stinge ca o flacara, prefacindu-se in scrum.

Imaginea poetului are consistenta unui spectru, ce bintuie printre lucrurile unei lumi apuse, incercind sa le readuca, fie si pentru o singura clipa, la viata. „O, de lumina nu ma tem! Doar de priveghi si de somnul in duhoare!" exclama poetul. Pasii lui inconjoara casa, indepartindu-se pe sesul napadit de umbra norilor, bintuita de o amiaza torida. Pe malul unui iaz, „printre stufuri si salcii, pe pajistea de lintita verde," el descopera umbra „pescarului sarac", aplecata peste „gauritul sau navod". Ochiurile de apa sclipesc deasupra namolului, bitlanul vegheaza stind pasnic intr-un picior aceasta intindere nesfirsita a eternitatii. Pescarul asteapta cu plasa intinsa deasupra undelor incremenite o adiere de vint, o raza de lumina, ca sa anime „apa vesnic statuta". Mina sa obosita scapa navodul si atunci un peste orb sare din valuri, inaltindu-se in amiaza „mai alb ca spuma de mare senina."

In „susurul somnului", in timp ce contempla riul ce oglindeste in el zidurile surpate ale turnului Babel, poetul intrezareste siluetele unor pescari, ce hacuiesc cu „harpoane, cangi si satire" monstrul biblic, taind din halci de carne vie, pe care le devora, inconjurind barcile amintirii, tinerii moruni. Viata se hraneste cu moarte si moartea cu viata. Intre materie si neant se naste strinsa corespondenta. Disparitia si aparitia sint doua fete complementare ale aceleasi monede, ce penduleaza intre existenta si nonexistenta.

Intre lumina nascatoare de lumi si intunericul necrutator. Inserarea fosneste, zidul se scutura de solzi si oasele batrine, bolnave de frig, trosnind linga foc, se fac din ce in ce mai albe, strapungind atotstapinitoare, cu lumina lor napadita de tacere si intelepciune. Atunci odaia in care poposeste spectrul poetului se umple de sunete. „De citeva zile in casa mea se aduna cu totii, vechii mei stramosi/ treziti din somn vin sa ma vada."  Si odata cu ei, toti zeii: „A trecut timpul cind parintii te sarutau pe frunte./ A trecut timpul cind noi schimbam destinele. Priveste-te inlauntru si in afara, cauta-ti arma si scutul, fereste-te de steaua trecatoare, oricit de stralucitoare ar fi ea…"

Tot acolo are loc si intilnirea poetului cu propriul sau eu, ratacit intr-un timp apus pe vecie… Prin frig si prin grindina, el se apropie mereu de casa pierduta-n departare. Si pe masura ce se apropie, halci mari de timp se prabusesc din cer, strivindu-i aura si trupul, scindat intre durere si perpetua asteptare, in timp ce „umbra creste cu fiecare gind" si pietrele rostogolindu-se in neant scot gemete de bucurie…

Publicitate și alte recomandări video