Despre oratorie

Din cultura noastra lipsesc teoriile serioase asupra a ceea ce americanii numesc "arta vorbitului public" (the art of public speaking). Carenta e, de fapt, mai mult una de "abordare" decit una de "practica", asa-zicind, stiut fiind ca – inca de la "retorii" si "limbutii" lui Maiorescu – sintem, in general, o natie strabatuta de compulsia oratoriei. Totusi, se pare ca, pentru noi, dimensiunea de "arta" a vorbitului public leaga activitatea in chestiune – cumva nemijlocit – de inefabil, de instinctul pur, de "har", de talent innascut, facind inutila orice dezbatere teoretica pe marginea ei. De aceea, am fost foarte placut surprins sa descopar, recent, o carte rara (prin continut) in peisajul nostru umanist. Ma refer la volumul intitulat Mic tratat de oratorie (ed. a II-a, Editura Universitatii "Al.I. Cuza" din Iasi, 2010), al profesorului Constantin Salavastru. Sa spun, de la bun inceput, ca ne aflam simultan in fata unei micro-istorii a retoricii (cu accent pus pe "inceputuri") si a unei estetici oratoricesti, efortul autorului sustinindu-se, remarcabil, in ambele directii. Tratatul profesorului Salavastru umple, in spatiul cultural autohton, un vid teoretic semnificativ ce influenteaza, in mod direct, capacitatea de comunicare a noilor generatii. O precizare edificatore: americanii studiaza oratoria (public speaking) din liceu, pedalind pe exercitiile de adresabilitate publica de la cele mai fragede virste. Exista la ei convingerea (cit se poate de justificata) ca, intr-o societate deschisa, disponibilitatea individului de a functiona in agora (in amindoua posturile – de vorbitor si de ascultator) reprezinta, in fond, o obligatie civica.

Prin urmare, constient de importanta demersului sau, Constantin Salavastru parcurge, minutios, toate treptele "artei spunerii frumoase" (ars bene dicendi), articulind, pe linga extensiile teoretice si istorice ale oratoriei, si o deontologie retorica. Inainte de toate, o distinctie a autorului atrage imediat atentia. Avem o diferenta intre retorica si oratorie, prima asociindu-se mai mult cu demersul teoretic asupra discursului, in timp ce a doua vizeaza latura practica – actionala – a dezvoltarii unui speech. Astfel, din unghiul celor observate mai sus, romanii ar dezvalui o anume fragilitate in plan "retoric" si nu neaparat in cel "oratoric" (desi, sa admitem, nefrecventarea unui domeniu teoretic te face, automat, inadecvat si in activitatea practica subscrisa lui!). Referindu-ne strict la oratorie (elocinta), putem sesiza, in interiorul grilelor descriptive propuse de profesor, ca ea constituie abilitatea unui ins de a produce, prin intermediul cuvintelor adresate unui grup, persuasiune, de a manipula adica vointa si gindirea publica in conformitate cu vointa si gindirea vorbitorului. Elocinta este, fara indoiala, o arta manipulativa, un exemplu, constata autorul, a ceea ce Hegel numea "viclenia ratiunii". Exersat exclusiv in segmentul oralitatii, vorbitul public are un singur scop explicit – convingerea auditorului ca ideile oratorului sint, cu adevarat, cele corecte. Din aceasta perspectiva, triada notionala stabilita de Aristotel in antichitate (ethos, logos, pathos) ramine si astazi valabila.

Cele trei concepte acopera intervalul tripartit al actului oratoric: vorbitorul (ethos) – discursul (logos) – publicul (pathos). Factorul initial (vorbitorul) incearca, prin mijlocirea celui de-al doilea (discursul – vazut in dimensiunea sa instrumentala), sa modifice optica celui din urma (publicul). Anticii erau totusi constienti de problema etica ivita aici. Constantin Salavastru aminteste deosebirea statuata de Platon (in Phaidros) intre "vorbirea frumoasa" si "vorbirea adevarata". "Manipularea" oratorica e acceptabila doar in numele adevarului care devine astfel, macar deontologic, obiectul prin excelenta al elocintei. Originile vorbitului public – descrise detaliat de catre teoretician – nu lasa loc pentru dubii in aceasta privinta. Ele se afla in zonele juridicului, politicului, filozoficului si literarului. Se intelege ca, pentru asemenea domenii elitare, anticii vedeau veridicitatea si suficienta (argumentativa) a discursului oratoric drept elemente fundamentale. Ambele erau grefate pe ideea neconditionata a adevarului. Nici toate acestea insa nu duc, prin ele insele, la succesul oratoric. Se impune, din start, si existenta unei autoritati (charisma) a vorbitorului, observa profesorul Salavastru. In tehnica discursivitatii publice, nu oricine se poate adresa oricui, oricum si oricind. Exercitiul oratoric are nevoie de context specific, iar oratorul ramine aici, prin prestigiul sau, personajul principal. El isi va construi peroratia in trei momente/dimensiuni: inventio (alegerea subiectului – un element-cheie in retorica discursului!), dispotio (organizarea argumentelor, care comporta diverse nuante – tematice, structurale, afective, etc.) si, in sfirsit, actio ori pronuntiatio (arta gestului in constructia discursivitatii – simbolica gestuala se indreapta uneori catre o bine studiata teatralitate). Imbinate cu geniu, ele pot declansa adevarate rabufniri de entuziasm popular.

Micul tratat… ("mic" e un fel de a spune, intrucit vorbim despre un volum masiv ca dimensiuni) scris de profesorul Constantin Salavastru este o carte de importanta majora pentru dinamica noastra culturala actuala – prea putin dispusa la specializarea segmentiala (retorica ar constitui un bun exemplu!). Acribia autorului se combina cu un evident talent eseistic, facind lectura volumului nu numai utila, ci si placuta. In incheiere, nu-mi pot reprima intoarcerea la o informatie istorica, furnizata, la un moment dat, de profesor. In scolile oratorice ale antichitatii, cititul in public al unui discurs nu era acceptat decit la tinerii neexperimentati, fiind considerat nedemn pentru un vorbitor genuin. Aviz oratorilor nostri academici si nu doar!