Despre victimizarea rudelor

Am descoperit, printre textele politice ale lui I. L. Caragiale, un articol dedicat nepotismului (si publicat in Vointa nationala din 24 iunie 1885), total strain mie (mea culpa) pina in prezent. M-a frapat, ca de obicei, similaritatea (pina la identitate) intre contextele culturale de dezbatere a problemei, de atunci si de acum, contexte despartite de aproape 130 de ani. Autorul constata, de la bun inceput, ca "exista la noi un fel de teorie, care se preumbla din gura in gura, din gazeta in gazeta" si care stipuleaza ca "un om fiind la putere, sau bucurindu-se de o situatiune insemnata in vreo ramura de activitate publica sau privata, nu are dreptul sa numeasca in functiuni publice, sau sa prefere pentru posturi de incredere pe rudele sau prietenii sai". Criteriul valorii individuale, observa Caragiale, nu intra niciodata in instrumentarul axiologic al "teoriei". "Buni" ori "rai", "capabili" sau "incapabili", "nepotii" VIP-ului trebuie stigmatizati si supusi oprobriului colectiv. Ei au o "tara" in ochii comunitatii, paradoxal, separata de fiinta lor propriu-zisa, un fel de vina tragica externa (daca putem vedea "vina tragica" si ca pe un fenomen extern individualitatii), rezumata la simplul grad de rudenie cu cineva important.

Absurditatea (si imoralitatea, adauga scriitorul) principiului se afla dincolo de orice indoiala, macar in virtutea unui rationament elementar: "Orice om trebuie sa aiba rude sau prieteni mai mult sau mai putin apropiati. Daca sustinem teoria ca niciodata un om in buna pozitie nu trebuie sa-si numeasca prietenii si rudele in functiuni, atunci din doua una – ori ca toate rudele si toti prietenii, fara exceptie, ai unui om, devin neonesti si incapabili din momentul ce el s-a inaltat in mijlocul societatii sale, ceea ce ar fi o absurditate; ori ca imprejurarea ca a fi rude sau prieteni cu un om vazut important trebuie s-o consideram o nenorocire, si astfel atunci pentru orice familie, inaltarea unui membru al ei la o situatiune insemnata ar fi o adevarata calamitate; pentru ca daca impingem la o mai mare dezvoltare teoria ca nu este permis cuiva, fara a fi lovit de banuiala imoralitatii, sa numeasca in functie o ruda sau un prieten, fie acesta cit de onest si capabil, ajungem a pretinde ca, daca cineva gaseste venind la putere pe o ruda deja ocupind vreo functiune, numaidecit s-o dea afara". Ori sa-si prezinte el insusi demisia, as completa eu.

Interesanta mi se pare si o alta precizare a lui Caragiale. "Teoria" in discutie (nepotismul, in limbajul nostru actual) este, in epoca, "productia" constanta a "gazetelor neserioase si maloneste", tulburind, din pacate, oamenii scrupulosi, ghidati in actiunile lor administrative de bune intentii (cei "sceptici" sau "mai tari de inger" rezista, de obicei, acuzatiilor privind chantage-ul nepotist cu suris olimpian). "Sfiosul" intra, dimpotriva, intr-o stare de "nervozitate extrema". "La un asa om", – subliniaza autorul sarcastic – "daca ti-e ruda sau prieten, oricite merite ai avea, oricit de cinstit ai fi, sa nu mergi sa ceri o functiune, pentru ca nu ti-o da de frica sa nu-l dea la gazeta ca te-a capatuit". Daca reusesti tu insuti, fara ajutorul lui, sa te afirmi intr-o alta ramura de administratie, "reusita ta nu este pe placul rudei tale; ii vezi totdeauna pe fata un fel de nemultumire si de jena /…/ si parca nu i-ar parea rau sa te stie dat afara, ca sa scape de teama oricarei banuieli". Intelegerea gresita a relatiei de rudenie in administratie poate face victime colaterale, fapt nu numai lipsit de etica, ci si nedemocratic.

Sa admitem, alaturi de Caragiale, ca "nepotismul este in adevar rau, dar prin nepotism nu se intelege decit proteguirea neonesta si nedreapta a rudelor". Insistind pe acest catch-22 al rudeniei (rezolvabil, repet, nu in sine, ci indirect, prin legi drastice indreptate spre corectitudinea concursurilor si examenelor) vom ajunge sa credem ca e rusinos sa fii ruda unui om mai de seama. Sugereaza chiar autorul, in maniera swiftiana, intr-o eventuala lege nepotista, sa punem ideea ca in sistemul de stat sa nu intre decit un singur membru al unei familii, socotite "pina la al o sutalea neam". Atunci vor fi romanii tentati sa zica: "Da, Doamne, sa nu ajunga nici unul din familia mea om de seama, ca m-am nenorocit!".