Caută 
4 MIN
Generatia care a realizat Unirea Principatelor, Independenta si sistemul institutional modern a pus ideile liberale la lucru, incercind sa le impaminteneasca intr-o tara agrara, asadar traditionalista. Vorbim, de fapt, de aceeasi generatie intrata in scena la 1848, cu o mica, dar semnificativa diferenta: din idealisti s-au metamorfozat in pragmatici, iar din republicani s-au convertit la monarhie. Aceasta dubla incordare/metamorfozare, parcursa pripit, avea insa un cost. Pretul platit de toti, pina astazi, s-a sedimentat in superficialitatea adoptarii/imitarii valorilor occidentale. Consternati, ca si liderii de opinie de la inceputul veacului lor, ca intirzierea noastra fata de Occident este dramatica, ei au decis sa importe de acolo cu ridicata. Institutiile au fost imitate la indigo. Constitutia, spre exemplu, s-a tradus, literalmente, dupa cea belgiana. Lustrul european era evident si strident, de la saloanele de moda incepind si pina la eticheta guvernamentala. Bucurestiul traia frenetic, imitind Parisul. Stilistica frantuzeasca acapara totul: artele si arhitectura, manierele, viata cotidiana a oraselor noastre mai rasarite. De la imitatie la maimutareala nu a fost decit un singur pas, si el parcurs in mare graba. Chiar viteza innoirii a luat mintile multora, inducind iluzia ca ne-am modernizat de-a binelea. Sedusi de frumusetea ideilor si de frenezia imitatiei, am ignorat ca tara conectata la pospaiul modernitatii era doar o pojghita. Romania politica, cea a saloanelor aristocratice ori cea artistica pareau sa se fi pliat din mers la canonul occidental. Nu si la fondul sau, din pacate. Spiritele cele mai elevate, care aveau avantajul sa cunoasca si alta Europa decit cea franceza, precum Eminescu, Titu Maiorescu, P. P. Carp etc. au dezvaluit partea perversa a spectacolului de lumina. In plina epoca de europenizare, ei au avut decenta si curajul sa dezvaluie ca nu se poate croi peste noapte o societate si o cultura moderne doar prin imitatie. De aceea s-au opus curentului cvasimistic, incercind sa identifice pandantul necesar in traditiile vechi ale tarii. Ei vor genera prima si cea mai semnificativa dezbatere de idei din ultimul veac si jumatate de la noi, prin formularea unei interogatii esentiale: cit adoptam si ce adaptam, pentru a nu ne risipi fondul identitar edificat in mai multe secole de istorie, pentru a nu risca sa ne naimim, sedusi de vraja occidentala. Pina astazi, nu am iesit, sa recunoastem, din capcana chinuitoare a acestei interogatii aparent simple. Cu deosebire Eminescu a formulat, in spiritul sau tragic, nelinistile acelor conationali nesedusi, datorita culturii si cugetului lor liber, de vraja luxului existentei istorice.
Totul parea sa spuna ca Romania traieste o frumoasa poveste de modernizare. Sub crusta superficiala moderna, tara tacuta era profund inapoiata, dar si ignorata. Corifeii modernizarii prin liberalism plagiat vorbeau aproape exclusiv pentru Romania politica si cea urbana, efectiv minoritare. Majoritatea taraneasca nu a trait partea frumoasa a povestii despre modernizare, ci pe aceea a saraciei, a subnutritiei, a lipsei accesului la educatie si sanatate si, sa o mai spunem?, a neparticiparii la decizia politica. Citesc azi carti despre frumusetea ideilor liberale care au creat, hocus-pocus, realitati noi si ma intreb: chiar ignora distinsii autori ca acest tip de capitalism occidental s-a transferat la noi inclusiv cu ratele lui de schimb, intr-o societate profund inapoiata, ca pentru produsele de lux din saloanele bucurestene plateam, supradimensionat, aproape exclusiv cu munca taranului? Sa ignoram pina azi ceea ce Eminescu a dezvaluit cu toata forta geniului sau, anume faptul ca eram campionii Europei la saracie, boli de subnutritie (TBC, pelagra etc.), mortalitate infantila, precaritatea educatiei etc.? Dar, sa recunoastem, stateam bine la Capsa, la plimbarile de la sosea, la saloanele de lux etc. Nu aveti impresia ca vorbim chiar de realitatile vremurilor noastre, A.D. 2012? Luati oricare dintre indicatorii enumerati si veti constata, surprinsi, poate, ca ne aflam tot acolo.
1907 dezvaluia, in chip tragic, esecul modernizarii pripite. Oricite teorii conspirationiste vom evoca in relatie cu tragicul eveniment, ele nu pot dezminti adevarul cutremurator ca poporul de tarani sustinea prin munca lui obidita o tara prost croita, fara a primi mai nimic in schimb. Peste doar 10 ani, la 1917, un francez pe care-l tinem la loc de mare cinste in memoria noastra, generalul Berthelot, venit sa ne reorganizeze armata, era atit de entuziasmat de privelistea imitatiei frantuzesti de la noi, incit recomanda guvernului de la Paris sa fim tratati ca o colonie: cu investitii minime, de ordin politic, spre rezultate certe in plan economic. Nu altfel gindeau emisarii Tarului Alexandru I, imediat dupa ocuparea Basarabiei, la 1812. Poporul pravoslavnic si boierimea lenesa erau o prada sigura si la pret de nimic.
Drumul nostru chinuit spre modernitate mai bifa o etapa: ne indreptam spre Europa insotiti de naravurile noastre orientale, de o structura sociala premoderna, de saracie si ignoranta, de iluzii privind "imensul progres" adus automat de liberalism. Vom mai auzi despre toate acestea. Si Eminescu, si Caragiale au existat. Primul pentru a dezvalui tragicul lumii romanesti, iar al doilea absurdul ei.
