Caută 
4 MIN
Definitia pietei libere este una seaca, tehnica, neutra: „alocarea de resurse rare prin intermediul exclusiv al preturilor stabilite pe baza cererii si a ofertei". Definitia asta este insa interpretata in doua sensuri distincte, opuse unul altuia.
Un prim sens este cel pe care il voi numi (neo)conservator. Potrivit lui, piata este libera daca vanzatorii (oricine ar fi acestia si oricum ar fi organizati) vand de bunavoie cumparatorilor (oricine ar fi acestia si oricum ar fi organizati), care la randul lor cumpara de bunavoie de la vanzatori la un pret agreat de comun acord.
Cu alte cuvinte, potrivit sensului (neo)conservator, piata este libera daca nimeni nu intervine in relatia directa si voluntara dintre vanzator si cumparator. Daca vanzatorul vinde de bunavoie si cumparatorul cumpara de bunavoie, avem de-a face cu un schimb liber, specific pietei libere.
Cum stim insa daca vanzatorul vinde de bunavoie? Potrivit (neo)conservatorismului, stim asta din simplul fapt ca vanzatorul s-a decis sa vanda la un anumit pret, desi avea la dispozitie varianta de a nu vinde deloc. Din simplul fapt ca vinde si ca o face la un anumit pret, putem afirma ca vanzarea este libera, adica liber consimtita. La fel, din simplul fapt ca un cumparator cumpara si ca o face la un anumit pret, putem afirma ca actul de cumparare este unul liber consimtit. Daca respectivul cumparator nu ar fi vrut sa cumpere, n-ar fi facut-o.
Pe scurt, din punct de vedere (neo)conservator, individul are intotdeauna posibilitatea de a alege intre a face si a nu face un anumit lucru. Din moment ce il face, rezulta ca individul respectiv a actionat in deplina libertate, fiindca putea la fel de bine sa nu faca lucrul respectiv. Exclud aici, fireste, cazurile in care individul este fortat de catre un tert sa faca un anumit lucru: sa vanda, sa vanda la un anumit pret, sa cumpere, sa cumpere la un anumit pret etc. Atat timp cat nu exista niciun tert care prin recurs la forta sau la amenintarea cu forta sa il oblige pe un individ sa cumpere si/ sau pe celalalt sa vanda, interactiunea dintre vanzator si cumparator este una libera.
O piata in care interactiunile dintre vanzatori si cumparatori sunt libere in acest sens este o piata libera din punct de vedere (neo)conservator.
Pentru (neo)conservatori, libertatea individuala este definita ca posibilitate de alegere neingradita de catre vreun alt individ, iar alegerea este definita strict ca optiune intre A si non-A. Altfel spus, libertatea individuala este posibilitatea de a opta intre A si non-A fara niciun fel de interferente din partea unui alt individ. Daca nu exista nimeni care sa-l constranga pe un individ sa opteze fie pentru A fie pentru non-A, individul respectiv este liber din punct de vedere (neo)conservator.
In rezumat, pentru (neo)conservatori piata libera descrie o relatie intre vanzator si cumparator in raport cu un tert, relatie precizata prin sensul notiunii de libertate cu care opereaza (neo)conservatorii. Din perspectiva asta, „piata libera" inseamna „laissez-faire": orice regula impusa pietei reprezinta o imixtiune nepermisa, o atingere adusa libertatii vanzatorului si/ sau cumparatorului.
Atata vreme cat criteriul (neo)conservator al libertatii este satisfacut, prezenta sau absenta concurentei este irelevanta. O piata poate fi libera, in sens (neo)conservator, chiar daca exista un singur vanzator si multi cumparatori, sau un singur cumparator si multi vanzatori. De vreme ce nimeni nu obliga pe nimeni sa vanda sau sa cumpere, numarul vanzatorilor sau al cumparatorilor este irelevant.
La fel, este irelevant daca vanzatorii se concureaza unii pe altii sau se asociaza intr-un cartel – sau daca cumparatorii fac asta – atat timp cat nimeni nu ii obliga pe vanzatori sa vanda sau pe cumparatori sa cumpere.
Nu exista foarte multi economisti care sa lucreze cu acest sens al libertatii economice. Probabil cei mai interesanti dintre ei sunt economistii asa-numitei scoli austriece – Ludwig von Mises, Friedrich Hayek – si ai scolii de la Chicago – Milton Friedman sau Gary Becker.
Din perspectiva libertatii economice intelese ca optiune intre A si non-A in interactiunile dintre doi indivizi, libertatea pietei se obtine prin dereglementare – si prin refuzul ulterior de a reglementa. Piata muncii, de exemplu, devine libera doar daca se dereglementeaza, piata financiara la fel si asa mai departe. Nu este deci de mirare ca adeptii acestui sens al libertatii economice spera ca actuala criza sa oblige statele sa renunte la rolul lor traditional de reglementator. Visul lor il constituie demantelarea tipului de stat pe care ei il numesc „stat asistential".
Deocamdata nu voi critica aceasta perspectiva. M-am multumit doar sa o prezint in datele ei principale si sa sugerez, prin titlu, ca acesta nu este nici pe departe singurul sens al notiunii de libertate economica. Mai multe insa, saptamana viitoare.
