„Educatie” sau indumnezeire? Cazul revoltelor de la Londra

Nu cu multa vreme in urma, mass-media au prezentat imagini socante cu bande de tineri care vandalizau orase din Anglia, mai ales cartiere din Londra. Cu precadere sub protectia intunericului, tineri care (unii) nu au furat un fir de ata de-a lungul vietii lor, acum nu doar devastau magazine din care sustrageau lucruri, dar si deveneau extrem de violenti in confruntarile cu fortele de ordine. Intervievat de un reporter de la BBC, la adapostul anonimatului, un astfel de tinar a marturisit ca nu a mai facut inainte asa ceva si ca i se pare interesant sa obtina asa de usor lucruri care costa bani. Intrebat daca nu se teme de consecinte in cazul in care va fi prins, acesta a replicat cu nonsalanta: „Si ce pot pati? Mi se poate pune, eventual, interdictie de a mai intra in aceasta zona. Pot trai cu asta"… Nu stiu daca va vine sa credeti sau nu, dar exista o conexiune intre acest fenomen care a scandalizat (si surprins) lumea civilizata si pericopa evanghelica ce se va citi miine in bisericile ortodoxe, mai ales cu ultimul sau verset: „Caci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea, ci ca sa se mantuiasca, prin El, lumea" (Ioan 3, 17).

Se stie prea bine ca educarea copiilor este un lucru anevoios. A adolescentilor sau a tinerilor – uneori pare de-a dreptul imposibila. Asta desi astazi ni se pun la dispozitie multe metode si sfaturi prin care parintii sint ghidati spre obtinerea unor rezultate de dorit. Dar tot asa de multe sint si cazurile in care ele dau gres. Cel mai adesea este folosita metoda recompensarii (pozitive sau negative) a celui educat: daca e cuminte si invata bine – primeste o recompensa, daca nu – primeste o pedeapsa. Discutabila eficienta acestei metode, ea avind drept finalitate edificarea unei personalitati cladita pe principiul „dau doar ca sa primesc ceva in schimb". Cind nu mai exista constringeri de nici un fel (sau recompensele nu sint interesante), astfel de persoane (cum sint si tinerii din Londra) pot alege inclusiv calea revoltelor, a jafurilor, a distrugerii de bunuri publice. Ce ar putea sa-i mai opreasca daca stiu ca nu pot fi prinsi sau, in cel mai rau caz, pedeapsa aplicata nu ii poate afecta in mod semnificativ? Li s-a cultivat acestor tineri constiinta respectului si iubirii aproapelui care nu poate izvori decit din iubirea pentru Dumnezeu? Se pare ca nu.

O greseala frecventa facuta in educatie este aceea de a-i invata pe copii si pe tineri ceva ce tu insuti nu aplici. Le ceri sa nu fure, dar tu, pe la serviciu, „te descurci" fentind de multe ori legea. Le ceri sa fie ordonati, dar in camera ta toate sint vraiste. Le impui sa fie civilizati, dar esti primul care arunci hirtii pe geamul masinii aflate in mers. Si atunci, copilul la ce sa ia aminte: la ceea ce ii ceri sau la ceea ce faci tu insuti? Dar daca el nu poate efectiv sa implineasca anumite exigente, din pricina unor limite fizice sau intelectuale, ori pur si simplu imaturitatea emotionala ii joaca feste si il face sa nu poata fi la inaltimea cererilor noastre? Cine ii asculta pe astfel de copii? Cine cauta sa vada daca nu cumva, dincolo de obraznicie si incapatinare si revolta, se ascunde o neputinta profunda, o boala ce poate fi vindecata (daca ar fi cine sa puna un diagnostic corect)?

Modelul nostru in educarea copiilor este Hristos Insusi. El nu a venit la noi sa ne judece. Chiar daca ne vorbeste de fapte bune si de fapte rele, de rai si de iad, invatatura Lui nu e una bazata pe recompense. Mai degraba ne atrage atentia ca faptele noastre vor avea consecinte in vesnicie si ca virtutile sint cai prin care putem dobindi de la Dumnezeu (la care toate sint cu putinta) puterea de a ne schimba. De a fi nu mai buni, nu mai civilizati, ci de-a dreptul dumnezei dupa har, adica sfinti. Iar sfintii nu se revolta in strada, nu umilesc trecatorii punindu-i sa se dezbrace, nu fura nici atunci cind nu-i poate vedea nimeni. Ne multumim sa „educam" in loc sa ne indumnezeim pruncii. Ne e mult mai comod sa-i abandonam in fata televizorului sau a calculatorului decit sa facem efortul de a-i aduce la biserica, acolo unde, cel putin pina la 7 ani, trupul si singele Domnului se maninca pe gratis. Dupa 7 ani, intervine efortul de a ne marturisi pacatele, de a posti, de a face un canon. Dar toate astea sint parte a terapiei duhovnicesti care se aplica sufletului nostru pentru a-l curati de pornirile ce ni se induc sub influenta puterilor intunericului.

Hristos nu a venit sa ne judece, ci sa ne mintuiasca, adica sa ne vindece sufletul bolnav si sa ne slobozeasca de sub tirania unor patimi (sau vicii sau dependente sau codependente – sau cum li se mai spune azi in literatura de specialitate). El stie ca ne e greu, ca nu putem reusi prin fortele proprii. El stie ca oricite reguli ne-ar impune familia, scoala, societatea, oricit de constienti am fi noi insine ca „nu e frumos sa facem asta", totusi gresim atunci cind se iveste prilejul (daca nu cumva noi insine il provocam). Revoltele din Londra sint un semnal de alarma nu doar pentru civilizata, de altfel, societate britanica, ci si pentru framintata societate romaneasca. Cam spre asta ne indreptam daca nu invatam nimic din acest fenomen si daca nu aplicam ceea ce ne invata Biserica de doua mii de ani incoace.

Trist este ca in capcana de a vedea in Hristos un distribuitor de recompense si pedepse au cazut (sau cad) si unii dintre slujitorii Bisericii. Acest lucru se vadeste cel mai lesne in modul in care se raporteaza la taina impartasaniei, ca fiind momentul in care crestinul urca pe podium (a se citi pe solee – partea din fata altarului) pentru a primi un premiu pentru ca a postit, s-a rugat, a facut fapte de milostenie etc., vreme de x sau y zile. Daca Hristos nu a venit ca sa ne judece, inseamna ca nu a venit nici ca sa ne recompenseze. Dar despre acest subiect vom vorbi mai pe larg in articolul de saptamina viitoare.

Publicitate și alte recomandări video