Felicitari corecte politic

De Sarbatori, am primit – din partea unei prestigioase institutii culturale britanice (al carei sonor nume nu-l voi invoca aici!) – o felicitare cu urmatorul continut tipizat: „All days are created equal./ Everyday has the right to recognition/ And no day should be subject to/ Cruel or degrading treatment./ Everyday has the right to freedom of expression/ And the right to participate/In the cultural life of the community./ Everyday has the right to belong to/ The religion of its choice,/ And should not suffer discrimination based on/ Sunshine, rainfall, temperature,/ Or seasonal orientation." Intr-o traducere grabita, textul suna cam asa: „Toate zilele sunt create egale./ Fiecare zi are dreptul la recunoastere/ Si nici o zi nu trebuie supusa cruzimilor ori abuzurilor./ Fiecare zi are dreptul la libertate de expresie/ Si dreptul de a participa la viata culturala a comunitatii./ Fiecare zi are dreptul sa-si aleaga/ Propria religie,/ Si nici o zi nu ar trebui sa sufere discriminare/ In functie de soare, ploaie, grade Celsius/ Sau orientare sezoniera (i.e. de anotimp!)." Poemul (pentru ca despre un poem este vorba, in cazul in care nu v-ati dat seama) apartine lui Benjamin Obadiah Iqbal Zephaniah, un artist de culoare, foarte popular in Anglia (nascut la Birmingham, in 1958, dar crescut in Jamaica), si se intituleaza Happy Everyday, adica, tot aproximativ, O zi obisnuita fericita (inteleasa ca o urare gen „Craciun fericit!"). N-am nimic cu rapper-ul Zephaniah, a carui arta e apreciata de marele public anglofon si care dezvaluie, dupa cum se vede si din poezia citata, suflu ironic. El s-a facut celebru mai ales prin mesajele asa-zicand civilizatoare ale creatiilor sale (desi, paradoxal, in tinerete, omul a ajuns la puscarie!). Vorbeste frecvent despre drepturile animalelor (fiind si un vegetarian convins), despre ecologism, toleranta, pacifism, s.a.m.d. Un liberal radical, cu alte cuvinte, asa cum – anticipez eu – vom vedea tot mai multi, in deceniile care vor urma. Daca am o problema, atunci ea se leaga de prezenta unui asemenea text – in locul unor urari firesti de Sarbatori (fie acestea traditionale sau, ma rog, originale) – pe o felicitare de… Craciun. Cerandu-va ingaduinta catorva mici digresiuni culturale si istorice, ma voi si explica.

Asadar, discutia pe care o deschid nu vizeaza, nici pe departe, continutul estetic al poemului semnat de Benjamin Zephaniah, ci ethos-ul sau, determinat, in cea mai pura directie a invataturii studiilor culturale, de interactiunea trimiterilor subtextuale si contextul unde ele sunt puse sa functioneze. Mai intai, subtextul. Este clar pentru orice lector, oricat de superficial, ca autorul versurilor mentionate intertextualizeaza, ironic (insa nu lipsit si de o anumita grimasa colturoasa, nu foarte bine ascunsa in delicatetea artei), intreaga traditie filozofica liberala, inceputa in interiorul Iluminismului european (John Locke ar putea fi vazut aici in postura de arhetip) si continuata prin Declaratia de Independenta a Statelor Unite, din 1776 (scrisa de Thomas Jefferson si devenita ulterior documentul de plecare al Constitutiei SUA) sau prin Declaratia drepturilor omului si cetateanului, manifestul Revolutiei franceze din 1789. Un istoric scrupulos ar merge chiar mai departe si ar identifica, in poezia lui Zephaniah, aluzii stilistice la documente mai recente, nu mai putin faimoase, precum Declaratia universala a drepturilor omului, din 1948, Conventia europeana a drepturilor omului, din 1950, ori, in plina contemporaneitate, Charta drepturilor fundamentale in Uniunea Europeana, din 2000. Evenimente de prim rang ale istoriei mondiale, care au creionat, ideologic, profilul democratiei absolute, spre care tindem cu totii in 2013. Cu talent parodic, dar fara a cadea in excesul derizoriului, ci, asa cum spuneam, pastrandu-si mai degraba mina serioasa, poetul transfera reprezentarile generale ale ideologiei liberale (construite in doua secole si ceva de emancipare intelectuala) catre cronologia umana propriu-zisa, „durata", cum ar numi-o Braudel, „cronotopul" de douazeci si patru de ore, marcat de un rasarit si de un apus solar, pe care noi il identificam drept „zi". „Zilele", in transfigurarea artistica a lui Zephaniah, sunt uniformizate, „egalizate" (in „drepturi"), aidoma oamenilor, si refuza, prin urmare, abuzul „discriminarii". Interesanta imagine, sa admitem! De aceea, repet, ca experiment strict estetic, poemul ramane la nivelul literaturii nostime si inspirate, oferind o lectura placuta. Totusi, volens-nolens intervine si a doua componenta a analizei mele – contextul, iar, in privinta sa, nuantele disectiei critice devin delicate. Iata de ce.

Institutia britanica amintita a preferat acest poem ca inlocuitor al urarilor obisnuite de Craciun. Aici ia consistenta ethos-ul amintit, dand serios de gandit individului chitibusar – ca sussemnatul bunaoara. Conform ethos-ului in chestiune, mesajul subliminal al respectivei felicitari este chiar reversul ei: „Nu-ti uram Craciun fericit, desi stim ca e Craciunul, intrucat Craciunul nu exista si, in general, zilele precum Craciunul, exceptionale, iesite din rand, suspendate, asa cum le-ai perceput tu pana azi, datorita culturii conservatoare unde te-ai format, nu vor mai exista in viitorul apropiat – liberal, uniform si, hai, recunoaste si tu, mai prietenos astfel!". In consecinta, daca subtextul poemului poate fi receptat ca o eventuala, inofensiva, parodie a ideii liberale, contextul transmiterii lui constituie, din pacate, un veritabil abuz la adresa liberalismului, sugerand actul spalarii iminente a creierului individual si colectiv. O egalitate absoluta a fenomenelor, evenimentelor, ideilor si chiar oamenilor in univers este o absurditate vecina cu ineptia si nici un liberalism – oricat de radical – nu o poate propovadui, impune ori demonstra, fara a se acoperi de ridicol. Drepturile si obligatiile persoanelor sau grupurilor trebuie, fara nici un dubiu, universalizate si aparate prin lege, deoarece, in ordinea naturala, suntem, intr-adevar, egali prin nastere si prin moarte. Dar vietile noastre? Performantele? Inclinatiile? Inzestrarile? Aspiratiile? Biologiile? Anatomiile? Pot fi toate aceastea „globalizate", aduse la un terifiant si depersonalizant numitor comun? Pot fi eu nemultumit si ros de porniri insurgente, pentru ca Tom Cruise e mai frumos si mai bogat decat mine? Sau Tom Cruise se poate supara pentru ca un elev de scoala primara este, probabil, mai erudit decat el? Putem uniformiza oare „durata", scotand din interiorul ei „istoricitatea", „exceptionalitatea", farmecul suspendarii in atemporal? Poate fi egala ziua nasterii cu aceea a mortii? Poti „egaliza", spre exemplu, clipa in care ai deveni laureat al Premiului Nobel cu momentul in care ai fi diagnosticat cu o boala incurabila? Poti alatura, aberant, fericirea cu nefericirea, dragostea cu ura, succesul cu esecul, comedia cu tragedia? Le poti face sa dispara? Le poti dezagrega? Oricat ati fi de surprinsi, exista printre noi (si aici am in vedere intregul spatiu euro-american de astazi) o categorie de insi (nu foarte  numerosi, dar extrem de agresivi), ce ar raspunde, fara nici o ezitare, da la toate intrebarile de mai sus. E vorba despre recentii „comisari ai spalarii creierului", comis-voiajorii „noului Ariel" („pentru cerebel", de-mi e permisa o rima benigna), o tipologie postindustriala, "corecta politic", dar in mod neconditionat, infricosatoare.