Ferestre (I)

Zub. Prin ’64-’66, cind eram in anii terminali de studentie, in „sala studentilor" de la BCU a aparut, la un moment dat, o figura hieratica, de tip studios, mult mai in virsta ca noi si care – presupuneam – n-avea loc la „sala profesorilor". Se instala la o masa din fata, i se aduceau citeva colectii de ziare vechi, pe care le foileta, ore in sir, notindu-si, din cind in  cind, cite ceva. Nu l-am fi remarcat, probabil, daca aceasta repetabila fosnire nu ar fi devenit, pentru urechile noastre estudiantine, deranjanta, mai mult inca: iritanta. De fapt, in linistea de catedrala a salii de lectura, intoarcerea acelor pagini, ingalbenite si intepenite de vreme, scotea niste sunete ca de tabla zincata zgiriata cu un cui. Uneori, minute la rind, nu se auzea nici un scrisnet, pentru ca mai apoi sa vina o avalansa de pocnete si tiuituri. Cit iritati, cit amuzati, asteptam, ca-ntr-o schita a lui Bratescu-Voinesti, pare-mi-se, sa cada si cealalta cizma… Evident ca acel cercetator de „pagini uitate, pagini cenzurate" habar n-avea de stresul pe care ni-l provoca, vazindu-si, imperturbabil, de detectivistica lui.

Astfel s-au construit ceea ce, peste citiva ani, aveau sa devina masive si fundamentale opuri de restituire a unor figuri emblematice din istoria neamului: M. Kogaliceanu, A.D. Xenopol, Vasile Parvan. Devenind eu redactor la Radio Iasi, il invitam, din cind in cind, la o emisiune care se chema „File de istorie". Aflasem, intre timp, cite ceva din „istoria" personajului: facuse inchisoare, canal, tot pentru o fapta de istorie: incercarea de a sarbatori, la Iasi si la Putna, 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Stefan cel Mare, ceea ce ii conferea o aura si un prestigiu de demnitate pe care putini le aveau. Mai tirziu, ne-am intilnt la „Cronica", unde si domnia sa, si eu devenisem colaboratori. Cercetatorul tenta, dincolo de scrierile factuale, o filosofie a istoriei, in sens larg – a culturii. Nici in cei mai presanti ani, dinspre „sfirsitul istoriei" comuniste, n-a facut compromisuri. Si nici in primele zile, saptamini, luni post-decembriste nu s-a lasat ademenit de functii sau aliante conjuncturale. In seara de 22 decembrie ’89, cind ma intorceam de la Radio Iasi, unde spusesem citeva vorbe patetic-naive despre uluitoarea schimbare pe care o traiam, am remarcat, cu surprindere, o fereastra luminata la Institutul „Xenopol". M-am intrebat si am intrebat: „Cine poate lucra, in ziua si la ora asta?", „Cum, cine? Zub, desigur".

Mai apoi l-am invitat sa preia conducerea „Cronicii". A refuzat elegant, cum refuzase functii mai importante, dar a acceptat sa faca parte din colegiul redactional. In citiva ani, acea „Cronica" a devenit… anacronica, fara impact la cititor. Cind, la inceputul acestui an, am inventat o revista noua – „Cronica veche" – si l-am invitat, iarasi, sa faca parte din colegiul redactional, a ezitat, dar mi-a spus o vorba ce poate figura pe frontispiciul revistei: „Cronica a fost o proba de cum se poate face cultura in vremuri neprielnice". Intre timp, ni s-a alaturat si-l regasiti in paginile revistei.               

Jurnal in jurnal. Scriitor polivalent si editor (vorba lui) „de meserie", era, cumva, in firea lucrurilor ca Gheorghe Dragan „sa se incerce"  si intr-un gen publicistic la moda si extrem de tentant: jurnalul „intim". Dupa ce „s-a ilustrat" ca poet, prozator, critic si istoric literar, moderator radio-tv, prof. univ., dupa ce a recuperat paminturi, s-a facut fermier si si-a ctitorit casa boiereasca in natalul Tirg al Ocnei, s-a retras la bastina si a continuat mai virtos a scrie, scormonind arhive, recuperind „istorii" si, in ultima instanta, „inchipuind" jurnale inexistente. Un falsificator, ai zice, daca autorul n-ar face complice din ochi, inca de pe coperta, cititorului: Jurnalul lui P.H. Lippa, transcris fragmentar si comentat pe larg de Gheorghe Dragan.  Nu-ti trebuie o perspicacitate in exces ca sa descoperi, uimit, inca din titlu, ca ar fi vorba de „Jurnalul" scriitorului basarabean Pan Halippa. Cum sa nu te tenteze o astfel de scriere, a unuia dintre artizanii Unirii celei Mari? Daca predecesori ilustri gaseau astfel de documente prin poduri de case (stra)vechi, pe la manastiri sau prin pesteri greu accesibile, Gheorghe Dragan il primeste (adica) in trenul Iasi-Bucuresti, de la o respectabila doamna, care cunoaste prea bine activitatea sa de editor si de scriitor. Mai la vale, cartea curge ca un jurnal de lectura a unui jurnal, autorul ultim folosind toate trucurile spre a te convinge de autenticitatea scrierii halippiene. Mai adaug ca e vorba de jurnalul unei iubiri tirzii, o „vara de noiembrie", cum ar zice  Blaga, de aici si „secretizarea" marturisirilor, pina pune mina pe ele editorul-narator. Aceasta „gaselnita" ii permite „jurnalistului" sa-si insinueze propria love story, fara a da (prea mult) de banuit.

Faptul ca, pe intreg parcursul cartii, se face mai multa teorie (a iubirii), decit practica, e pe deplin justificat: autorul „presupus" al jurnalului, personajul acestuia si autorul-comentator au cam aceeasi virsta: a amintirilor.