Fisa clinica

De incercat un exercitiu la indemina, si asta pentru a-l converti in concluzie plauzibila: artele secolelor s-au succedat neanulindu-se, ba, acumulind achizitii necontenit noi. Invigorindu-se. Azi?

Consternanta Primavara din resuscitata fresca de la Pompei (sec. I) poate fi asezata, mental, alaturi de cealalta Primavara, a lui Botticelli (1500), neimplinirile formale ale celei vechi netulburind constatarea ca duhul picturii e acelasi. Bacanala lui Titian, de la 1518, e de identica aplicatie picturala cu mai moderna pinza a lui Poussin Midas si Bacchus (1630). Dar si cu Dejunul pe iarba al lui Manet (1863), dar si cu Tinere fete pe sub copaci (1914) a lui Macke. Marcata, aceasta, de primele impuneri ale cubismului. Dar si, de ce nu, de Femeie la scaldat (1931), a unui Léger, deja bine fixat in cubism. Asadar, nimic fracturat in preluarile organic asumate, chiar daca aceste preluari sint la distante, unele enorme, fata de antecesoare.

Perspicacele Brancusi intriga prin… anularea lui Rodin. De care beneficiase substantial intr-o prima initiere pariziana. Dupa ce se produsese – ca rodinian de rasa – in viguroase modelaje, finalmente decide magistral insolita-i solutie simbolica, instalalindu-se, prin ea, in transanta modernitate. Nimic insolent.

Nici chiar… obraznicul apetit parodic al lui Picasso nu iese din tiparul firestilor preluari. Daca juxtapui cele doua pinze, una a nobilului Velázquez, Infanta Margarita (1660), cealalta a histrionului Picasso, Menina (1957), manevra continuitatii – fie si una socanta – se mentine in datele ei intrinseci. Oricit de aiuritoare ar fi parodia modernului – in cubismului ei radical – fata cu echilibrul armonic al inaintasului sau consangvin, perceperea acelorasi harazite unelte intru armonie e oricum justificata. Parsiva precizare din titlu: dupa Velázquez nu scade cu nimic situarea in acelasi statut.

Ruptura nu se vede – cu atit mai putin aici – intre compozitiile indepartate in timp ale altor doi… abstracti, Braque si Villon. Veselia lui Villon din 1932 e doar ceva mai… radicala decit Masa muzicianului, semnata de Braque in 1913.

Schizofrenia se iveste abia acum, la inceputul mileniului. Una halucinanta, inversunat sustrasa continuitatii. Clinic sustrasa. E preferabila postura de clinician. Nu neaparat una posomorita. Ba, tolerant detasata. Freudian detasata. Vesel detasata. A disparut, programatic, notiunea de pictura. Se numeste inca pictura ce se mai consuma – desuet romantic – in niste anacronice ateliere, numite cindva – pretios – si studiouri. Ocupate, treptat, de siluete cu aer androgin, intre exhibitionisti instalationisti si insomniaci globetrotteri de proiecte. Cu exemplare nu neaparat antipatice. Ba, captivant dedate unor acrosante scenarii vizuale. Din care insa nimeni nu mai intelege nimic. Cu atit mai putin inca intirziatii in fata unor obiecte numite sevalet.

Diagnosticul clinicianului?

Veselia, titlul premonitor al lui Villon din 1932.