In absenta parintilor…

Mass-media aduc zilnic vesti despre efectele crizei economice asupra celor plecati sa munceasca in alte tari. Mai exact, despre intoarcerea lor acasa, cu sutele, chiar cu miile. Fenomenul este aproape la fel de impresionant ca si, in urma cu citiva ani, exodul intr-acolo. Analistii economici au observat ca aportul acestora la bugetul de stat – nemaivorbind de bugetul familiei – a fost deosebit de consistent, uneori mai vizibil decit al anemicei industrii indigene. Plus faptul ca toti acesti oameni (peste doua milioane) scapasera, oarecum, de spectrul somajului si al saraciei. Alti analisti, din domeniul psiho-pedagogiei, unii profesori dar si unii comentatori din presa, au observat un fenomen mai subtil: "orfanelizarea" copiilor ai caror parinti au luat calea strainatatii.

Prin anii ’80, o tema lirica recurenta deplingea soarta copiilor "cu cheia la git", acei copii pe care parintii, angajati in cimpul muncii si neavind cu cine sa-i lase, ii lasau in fata blocului. Totusi, copiii petreceau, zilnic, macar citeva ore impreuna cu parintii, educatia lor nu era lasata doar in seama bunicelor si-a matusilor, ca acum. Si nu atit educatia, cit, mai ales, nevoia de afectiune parinteasca a copilului, pe care nimeni si nimic n-o poate suplini.

Aflu, intr-o revista cu un titlu neatractiv, dar cu un continut interesant – Relief educativ moldav –, editata la Botosani si ajunsa la mine prin bunavointa unei doamne, profesoara si poeta, citeva marturii absolut impresionante ale unor astfel de copii, ramasi de izbelistea sufletului, in absenta parintilor. "Cind am pasit pe poarta scolii (in clasa I, n.m.), as fi vrut sa am ambii parinti alaturi de mine, dar n-a fost asa. M-am consolat cu ideea ca tata este plecat ca noua sa ne fie mai bine, sa avem un viitor mai bun" (Anonim).  "Sint 8 ani de atunci si m-am obisnuit sa-i simt lipsa, dar parca inima mea nu vrea sa accepte realitatea si, oricit de mult as vrea sa ma stapinesc, lacrimile tot imi curg de fiecare data cind il vad plecind, in fiecare an" (Georgiana, clasa a VIII-a). "Cind a plecat tatal meu, am simtit un gol in suflet, totul s-a intunecat in jurul meu. Am simtit ca am ramas fara sprijin, fara un umar pe care sa pling cind imi este greu. (…) Pentru mine soarele nu mai rasare, totul este ca intr-o lume pustie pe care nu o cunosc" (Mihaela, cl. a VIII-a). "Simt ca sint singur in aceasta lume. De ce? Pentru ca mama mea, cea mai draga fiinta pentru mine, lipseste din viata mea atunci cind am mai mare nevoie de ea. Stiu ca a plecat pentru mine si pentru sora mea, pentru a avea noi ce nu a avut ea, dar tot nu pot sa-mi stapinesc dorul de ea" (Marin, cl. a VIII-a). "Cea mai mare pedeapsa pentru un copil cred ca este aceasta: de a nu avea parintii linga el. Unii dintre colegii mei, datorita dorului de parinti, nu mai invata, dar eu ma straduiesc sa invat cit mai bine… Chiar daca inteleg ca este acolo pentru a ne putea creste pe mine si pe fratele meu, nu pot sa nu-mi fie dor de el" (Geanina, cl. a VI-a). "Sint 6 ani de cind soarta nu mi-a zimbit, soarele a disparut de pe strada mea. Parintii mei au fost nevoiti sa plece peste hotare, la mii de kilometri. Sint zile, fara ei, cind ma simt singura, ma simt ca un copil orfan (…) De sarbatori, singurul cadou care m-ar face fericita ar fi acela ca ei sa vina acasa" (Georgiana, cl. a VIII-a). "Faptul ca in ultimii 6 ani nu o vad (pe mama, n.m.) decit doar citeva luni, ma face sa simt si sa gindesc altfel decit ceilalti copii.(…) Stau cu bunica si ea incearca sa ma faca sa nu simt lipsa mamei, sa fie ea mama de care am nevoie. Insa mi-e dor de mama, iar gindul ca e departe de mine ma intristeaza" (Anabela, cl. a VIII-a). "In ziua cind a plecat (mama) aveam doar 11 ani. La inceput nu prea realizam ce se intimpla cu mine. Traiam doar cu un gol imens in suflet.(…) Celor ce o au pe mama lor acasa le spun doar atit: pretuiti ce aveti linga voi si bucurati-va de EA" (Andreea, cl. a VIII-a). "Draga tata, am vrea ca de sarbatori sa fii aici. Inima noastra nu mai poate sa se lupte cu dorul" (Casiana, cl. a V-a).

Profesoara Victoria Raichel (de la Scoala "Mihail Kogalniceanu" din Dorohoi), care a provocat acest test de sinceritate, marturiseste ca se confrunta zilnic cu astfel de situatii: "Ii recunosc cu usurinta pe acesti copii lipsiti de caldura materna (si paterna, adaugam noi) dupa ochii tristi, mereu tristi, iar marturiile lor sint la fel de triste". Chiar daca "cei mai multi copii sint constienti de sacrificiul parintilor si suporta totul cu stoicism", indelunga absenta a parintilor are un impact devastator sufleteste si, uneori, le schimba comportamentul. Dupa cum a observat chiar o eleva, "unii colegi nu mai invata", iar cei mai multi devin inchisi in sine, solitari, taciturni. "Acesti copii – remarca profesoara Raichel – nu pling si nu se destainuie decit rar si numai unii dintre ei. Doar privirea lor trista si profunda ii da de gol. S-au maturizat mult prea devreme. Cei mai multi ar suporta si saracia crincena doar ca, atunci cind vin de la scoala, sa auda vocea mamei…".

Multi dintre copiii parasiti, de nevoie, o vreme ii au deja pe parinti aproape, le asculta vocile, le primesc mingiierile, sfaturile sau reprosurile. Doar ca pe acesti copii – sau pe altii, de aceeasi conditie – ii asteapta alte tristeti, alte suferinte (greu marturisite), determinate de spectrul saraciei, al somajului, de stresul zilei de miine. Cum vom intimpina, parinti si copii, educatori si observatori, aceasta noua/veche provocare?