In favoarea proprietatii termenilor

N-am privit, desi poate era cazul, secventele din Parlament cind Lupu, pe 1 decembrie, a anuntat cum ca azi e Ziua Mondiala de combatere a HIV-SIDA. Cinism? Conformism? Calcul electoral? Temenea geo-strategica, vezi Doamne? Sechela cripto-culturala? O malefica virtute a inertiei, ca sa spun asa (oximoronul impunindu-se de la sine intr-o realitate ca a noastra)? Cite putin din toate, cel mai probabil. Desi in cazul interimarului ipoteza deficientei culturale nu explica nimic: omul are un doctorat si vorbeste curent franceza, ceea ce inseamna, evident, instructie si, cum sa spun?, un bun simt al adevarului. Launtric,vreau sa spun, categoria aceasta ierarhizeaza fara cusur, fiindca detine codul, are o clara notiune a contextului. Imi amintesc de un fost prim-secretar de comitet raional al PCUS: istoric la baza, cunoscindu-si de minune domeniul si, intre patru ochi, recunoscind, cu zimbet larg, identitatea de limba si chiar cea de neam (in termenii usor emfatici ai epocii). Altfel insa, hélas, conformist desavirsit, capabil sa debiteze cu multa volubilitate poncifele antiromanesti: „talent" care l-a adus in Parlament, la un moment dat. M-am si intrebat, ciocnindu-ma de mai multe asemenea cazuri, daca romanofobia – pe care o tot acuza presa noastra de dreapta (nu zic „democratica", deoarece nu mai inteleg nimic: e uneori mai maniheista decit „Pravda" de pe vremuri) – daca romanofobia nu e cumva un truvai demagogic? Oricum, e greu de crezut ca oameni gen Lupu o incearca sincer, visceral, ca si-au facut din ea o cauza patetica. Isterizati pe bune in acest sens ar fi destul de putini, analizabili clinic; marea majoritate o manevreaza ca pe un mijloc si, fara indoiala, au constiinta dedublarii lor, chiar daca n-o afiseaza.

Eu cred ca este un semn bun: ideea unirii – actualizata macar de trecutul 1 decembrie – intimpina, potential, mai putina rezistenta decit se crede indeobste prin mass-media noastre (ca si pe culoare, de altfel). Cinismul nu e numai o marca a lipsei de scrupule, un semn malign, ci si o anticamera a pragmatismului si, indata cum se vor ivi conditiile, in prima clipa cind va deveni evident ca unirea renteaza – economic si politic (miza morala fiind caduca, si nu doar in cazul de fata) -, carnasierii acestia se vor repezi primii s-o puna in aplicare.

Nu-mi luati considerentele de mai sus in nume de atenuare a inaltei lipse de tact (si augusta lasitate in acelasi timp: daca sarbatorim 9 mai, cu surlele de-acasa in Piata Rosie, de ce n-am spune franc, la scena deschisa, cum e cu 1 decembrie?; ce-am avea, la rigoare, de pierdut?, de cind onestitatea la virf e sinucidere curata?). Taxindu-o deci cum i se cuvine, am putea-o folosi ex abrupto ca punct de plecare pentru un alt tip de discurs apropo de tema unirii. Nu mai sint in stare sa citesc efuziunile liricoide, nu mai pot percepe lamento-ul publicistic in legatura cu drama noastra istorica: trebuie schimbat registrul, inventat alt stil, elaborat un alt ton. Pragmatic, cumva? Nu numai si, poate, nu in primul rind: ar ignora ca neavenita (or tocmai ca nu e!) o dimensiune purificatoare a viitorului act. Indata ma explic. Reverentele nu ne-au adus nimic bun, nici unora, nici altora; elipsele, emfaza patriotarda, puseurile de fraternizare pe fond bahic, romanismul de carte postala n-au fost decit o perdea de fum, menita sa drapeze tot felul de convulsii clientelare, un jemanfisism atent doar la dobinda. Despre Unire s-a discutat pina acum (cel putin la noi) intr-un fel de cadru de securitate retorica: folosind clisee pe care nu ni le-am putut apropia, ca intr-un bizar joc de puzzle lucrativ.

Cred ca e timpul abordarilor fara menajamente. Subinteleg prin asta abolirea perniciosului protocol in favoarea proprietatii termenilor, oricit de mult unii dintre ei ne pot zgiria urechile. De pilda, faptul ca tema reapare, cind reapare, exclusiv aici, nu si dincolo, ca o abordeaza periodic (desi exista si o anumita consecventa in disparitate) presa de la Chisinau, nu si cea de la Bucuresti. Ne facem planuri, unii, ca Nicolae Negru intr-un recent numar al „Jurnalului de Chisinau", vorbesc despre Unire ca despre un act reparatoriu (indenegabil!) si chiar imagineaza „un partid care sa-si asume unirea ca un obiectiv strategic". Induiosator! Dar de partea romana a intrebat cineva, intelectual, om politic? N-o sa iasa in cele din urma ca ne-am balacit si de data asta in autarhia bovarismului nostru provincial? Inca nu e o intrebare: e doar un bruion…