In vizita la un consilier prezidential

Vizita pe care i-am facut-o consilierului prezidential Pavel Pelin a fost pe cit de amuzanta, pe atit de instructiva. Desi nu obtinusem nici o informatie de prima mina, totusi, am plecat din biroul sau cu satisfactia datoriei implinite. Intilnirea a decurs normal. O antamasem chiar in dimineata respectiva, sunindu-l la birou si intrebindu-l daca e dispus sa ma primeasca. "Cum sa nu?!", mi-a spus. "Cu mare placere. Vino aici, mai stam si noi de vorba…". "Atunci ramine 9 si-un sfert?". "Exact, te astept". "Atunci, pe curind…". "Pe curind", am zis. Am vrut sa pun telefonul in furca, dar l-am auzit spunind: "Daca se intimpla ca intre timp sa fiu chemat la presedinte, te anunt si fixam o alta ora. Dar poate ca presedintele are alte chestiuni de rezolvat in dimineata asta decit sa converseze cu Pelin… Pentru el Pelin a devenit, totusi, o problema…". "…O problema?", am inginat… "Da, exista la presedintie problema Pelin. A aparut odata cu nasterea universului sau poate chiar mult inainte de acest eveniment. Cel putin aceasta este opinia presedintiei. Pentru ea, problema Pelin exista de cind haul. Daca nu cumva chiar a aparut cu mult inaintea haului. Haul fiind o simpla emanatie a problemei Pelin. Intreaba-l pe Lucinschi despre aceasta chestiune si iti va confirma tot ce ti-am spus. De aceea ma si cheama citeodata dimineata in biroul sau prezidential ca sa se convinga ca problema Pelin n-a disparut… Prin urmare, ai inteles, domnule Nichita, cum sta treaba pe aici?!". "In mare, am inteles", am spus. "De fiecare data cind presedintele se scoala cu fata la cearsaf, ma cheama la ordine. Cind ma infatisez in biroul lui, Lucinschi pare bine dispus. Eu stiu insa ca inlauntrul lui mocneste nemultumirea, daca nu cumva chiar o anumita suspiciune fata de consilierul Pelin. Poate ca presedintele se intreaba daca poate sau nu poate sa aiba incredere in consilierul sau. Daca raspunde pozitiv, atunci, desigur, apare si intrebarea urmatoare: «Pina unde ar trebui sa intind increderea mea?!». Oricine te poate trada cind esti presedinte. Prin urmare, presedintele trebuie sa fie prevazator. Increderea lui nu trebuie sa se intinda mai mult decit de la usa pina la birou si inapoi. Deseori, cind e in dilema, Lucinschi ma cheama la o discutie tete-a-tete, care decurge cam asa. Suna telefonul. Dau sa raspund imediat, dar din pricina emotiei, imi luneca receptorul din mina. «Ce se petrece acolo?» – au vocea presedintelui. «Buna dimineata, excelenta», ii spun. «Am scapat receptorul din palma…». Si presedintele, cu o voce mustratoare: «Iar, Pelin, iar…». «Iar, domnule presedinte. Iar…». «Pai, vezi – zise presedintele – iata ce patesti, daca nu esti atent…». «Tocmai, ca sint foarte atent…». «Ia vino tu, draga Pelin, pe la mine…». Imi aranjez tinuta si ma duc. Cind ajung in fata biroului, presedintele imi arata un scaun si imi zice: «Ia loc, draga Pavel. Sa mai stam si noi de vorba omeneste…». «Despre ce?». «Despre nimic», zice Lucinschi. Si dupa ce imi intinde tabachera aurita, indemnindu-ma sa servesc o tigara (de fiecare data il refuz politicos, nu se cade sa tapezi un presedinte de tigari!), imi spune cu acelasi glas mieros: «Ce mai faci, draga Pelin?». «Ce sa fac, domnule presedinte? Scriu.». Iar el, cu acelasi zimbet cu dublu inteles in ochi: «Nu mai scrie atit de mult. Ia si te odihneste…». «Si atunci dumneavoastra ce-o sa faceti cind va trebui sa tineti cuvintarea in fata distinsilor oaspeti chemati la presedentie?!». «As prefer sa tac, dar nu am cum, prin urmare voi fi nevoit sa iau cuvintul…». «Pai, vedeti…». «Vad, cum sa nu vad? Dar am sa ma descurc eu si fara textul tau… N-ai observat, draga Pelin – adauga el aprinzindu-si o tigara – ca totusi stiu sa vorbesc fara sa tin o foaie-n mina?…». «Am observat, cum sa nu? In materie de discursuri sinteti as…». «Pai, atunci, de ce iti mai bati capu’ de pomana sa le incropesti, ia si te odihneste…». «Dar simtul datoriei? Trebuie sa ma simt si eu cumva util…». «Atunci scrie, ca eu tot n-am timp sa citesc… In privinta slujbei, sa nu-ti fie teama… Simpla ta prezenta la presedintie imi este de folos… Prin urmare, draga Pavel, gindeste-te bine si hotaste singur ce ai de facut… Daca vrei sa scrii, scrie, daca nu, nu…». Asa imi vorbeste presedintele, dupa care ma expediaza inapoi la biroul meu. Dupa ce ajung acolo, ma asez pe scaun si imi framint miinile: sa scriu sau sa nu scriu!? Si ma apuc de scris. Scriu discursuri pentru diverse ocazii. O cantitate imensa de prostii ies de sub pana mea in fiecare zi. Daca as aduna tot ce am scris in acesti trei ani de cind lucrez pentru presedintie, as avea o opera mai vasta decit cea a lui Balzac. Dar cine citeste discursurile mele? Nimeni… Nici un cuvint viu. Totul e oficial. Fiecare fraza e bine incheiata la sireturi. Fiecare propozitie seamana cu un costum de ginere sau cu unul de inmormintare. Iar punctele sint ca niste nasturi. Sensul, aaa, sensul e cravata… O cravata sobra, care numai bine mi-ar servi de streang. Sint satul pina aici de munca mea… Si macar daca discursurile astea ar folosi la ceva. Presedintele nu are nevoie de ele. In functie de moment si de auditoriu, el isi improvizeaza spiciul; transmite mesajul pe care il are de transmis, in cuvinte foarte simple. Si, pot sa spun, are succes. Publicul il aplauda. Delegatii straini sint impresionati de simplitatea si eleganta discursului prezidential… La cite o receptie, unii il si intreaba: «Discursurile le scrieti dumneavoastra sau apelati la ajutorul unui consilier prezidential?». Iar Lucinschi, daca sint prin apropiere, ma face sa ma simt si mai mic: «Iata, priviti aici, in dreapta dumneavoastra – zice el – se afla autorul discursurilor prezidentiale. Numele lui e Pelin…». Iti dai seama cum ma simt?! Imi vine sa intru sub covor de rusine. Si atunci, presedintele, vazind ca ma fisticesc, imi toarna un pahar de vin… In fine, mai discutam noi. La 9 si 15 ai zis?!". "La 9 si 15…". "Te astept…".

M-am uitat la ceas. Deja se facuse ora 8,30. Pina la 9 mi-am aranjat hirtiile pe birou. Mi-am baut restul de ceai amarui si am citit presa in diagonala, fiind interesat mai mult de titluri decit de continut. La 9 m-am urcat in masina misiunii si am dat semnalul de plecare. "Unde mergem?", m-a intrebat soferul. "Cum unde?! La Pavel Pelin". "Cine-i Pelin?". "Unul din consilierii prezidentiali…". "Aha, facu soferul, prin urmare, mergem la presedintie…". "La presedintie", am zis…