Inapoi la pictura

Am afirmat deseori ca pentru a merge inainte
trebuie privit uneori inapoi. Henri Coanda credea
ca descoperitorul poate fi asemanat cu un vislas
care, spre a inainta, sta cu spatele catre directia
spre care navigheaza. Comparatia rezista, ca
situatie, oricaror opinii contrare, deoarece
descoperirile tin de savante experiente
anterioare, de cercetari bazate pe cistigurile
stiintifice ale vremii, dar si pe… geniale intuitii.
Mai ales in cazul artelor frumoase. Le numesc
arte frumoase spre a nu fi confundate cu
incercarile inca nevalidate de timp ale celor
care, in dispretul unei stabile si fertile traditii,
experimenteaza si genereaza evenimente
discutabile cel mai adesea, contrariante
intotdeauna. Indiferent de abilitatile sustinerii
mediatice. Unii comentatori considera, si ma
numar printre ei, ca arta are un parcurs
ireversibil, ca orice propunere trebuie privita cu
interesul pe care-l merita. Oamenii se raporteaza
la istoria gusturilor potrivit propriilor experiente
estetice si este dreptul inalienabil al fiecaruia sa
prefere o forma de exprimare sau alta, un mod
de a gindi sau altul. Nevinovatul meu confrate
romano-englez imi trimite aproape saptaminal
imagini de la expozitiile londoneze unde ideea
de pictura, asa cum o intelegem cei mai multi
dintre noi, pare de mult depasita. Galeristii en
vogue se arata stupefiati ca in Romania se mai
face inca pictura. Ce-i de facut? Publicul, altfel
spus receptarea estetica, sa nu mai conteze?
Facem evenimente care se exclud aprioric
duratei, capacitatii de a alimenta capilarele
memoriei, facem doar un show zgomotos si
isterizant? Orice este posibil si nu vreau sa fiu
avocatul obedient al formulelor clasicizate,
oponent al noutatii cu orice pret. Arta va rezista
sau va claca cu sau fara voia mea…
Rolul acestor rapide reflectii nu intentioneaza sa
demonizeze nicidecum frenezia vizionarilor, ci,
doar, sa invoce o situatie de fapt. Alternativele
sint obligatorii chiar daca le acceptam sau nu.
Dreptatea absoluta ne scapa si, oricum, nu se
negociaza. Expozitia recenta de la Galeriile
Cupola a avut meritul de a readuce publicul in
spatiul intilnirii cu pictura. O pictura atansanta,
colocviala, disponibila la recuperarea prin
figurativ a orizontului numit realitate. O realitate
sensibila, ademenitoare, plina de capcane
pentru ochiul neexersat indeajuns si pentru
gindul frint la jumatate. O pictura care n-a uitat
de tandretea culorii, de armonie si, mai ales, de
sentiment. Atmosfera de elevata tinuta a permis
lecturi multiple si polisemantice. Ideea de homo
viator, de calatorie ca forma de comunicare, de
pictura-jurnal a generat un fel de entuziasm
colectiv, fapt menit sa dovedeasca un lucru
simplu: artistii nu au epuizat inca filonul
figurativului si nici pe acela al bucuriei dialogului
cu vizibilul, tratat deseori ca fictiune. Viorica
Toporas expune peisaje engleze marcate de
tensiuni cromatice complementare, bazate pe
structuri chtonice si nostalgii recuperatoare ale
orizontului marin originar. In Venetii gloseaza in
spirit eminescian pe tema extinctiei Serenissimei
Republici. Spiritul ei pozitiv face astfel o
concesie melancoliei. Theodor Raducan, artist
cu un impresionant palmares european, impune
prin stiinta impecabila a tonurilor si semitonurilor,
prin seductia exercitata asupra unui public
dispus la acceptarea ideii ca poti sacraliza prin
forma si conferi sens prin culoare. Chiesele si
Venetiile sale oscileaza intre realismul lui
Canaletto si visarile lui Guardi. Constantin
Grigorut, spirit marcat de vitalitatea unei gestici
spontane si sugestive, reinventeaza scene
urbane din Iasi si Constanta sub impulsul unui
arhitect convertit la credinta culorii. O face
dezinvolt si inspirat, pozitiv si tenace. Mihai
Cotovanu reconfirma o optiune statornica si
peisajele lui iesene ii asigura notorietatea unui
veritabil artist angajat de eternitate sa realizeze,
in continuitatea maestrilor de altadata, o
veritabila monografie sentimentala a Iasilor.
Complementar, Petrache Bicer are harul unui
plein air-ist dispus sa faca din geografia
Birnovei un topos si o veritabila dimensiune
artistica. Generoase, unduios mioritice, peisajele
lui atesta ca si-a aflat directia potrivita. Expozitia
i-a entuziasmat pe unii, iar pe altii i-a pus pe
ginduri. Problema care ramine este aceea a
faptului daca a placea o astfel de arta este un
delict condamnabil sau o sansa de a ne intoarce
la normalitate?