Intamplari de altadata (II)

Vechiul Iasi traia si din mici mitologizari (sau sacralizari, cum le numeste Mircea Eliade) ale aspectelor "profane" din existenta de zi cu zi. Anumite locuri si persoane intrasera in constiinta colectivitatii asemenea experimentelor spirituale ori ritualice fara de care viata comunitatii insasi nu ar putea fi imaginata. In mod paradoxal, multe dintre ele disparusera deja inaintea celui de-al doilea razboi mondial, "permanenta" sacralitatii lor durand o generatie, maximum doua de ieseni. Totusi, influenta acestor mituri ale grupului, in epoca lor de stralucire, a fost atat de mare, incat ajunsesera sa fie identificate cu atmosfera cuturala a orasului propriu-zis. Ofereau specificitate spatiului geografic unde incepusera sa se manifeste, functionand in postura unor coduri istorice si (etno)psihologice.

Un astfel de loc "sacralizat" era carciuma de vinuri din strada Lapusneanu, cunoscuta cu numele de "La Mos Berl". Proprietarul ei – Berl Finkelstein -, un evreu luminat, cu simpatie pentru intelectualitatea locala, devenise renumit datorita calitatilor lui de interlocutor si (chiar) confident. Aici veneau deseori Eminescu, Creanga si Caragiale, banuindu-se ca atat primul cat si al doilea ar fi scris uneori retrasi in semiobscuritatea vreunui colt din local. Dupa unele marturii, Caragiale redacta "La Mos Berl" numeroase articole sau discursuri politice (ale altora – cu pozitii in Parlament la vremea respectiva – se presupune), atunci cand nu schimba idei cu manieratul Finkelstein la un pahar de Cotnari. Intregul grup junimist (in frunte cu Iacob Negruzzi si Gh. Panu) se intalnea in celebra vinarie de pe Lapusneanu, stabilind – alaturi de Berl – strategii culturale de viitor.

La 1884, un francez stabilit in Iasi – Henry Launay – cumpara restaurantul de la "Jockey Club", iar, mai tarziu, un local de pe strada Golia (o fosta casa a lui Dimitrachi Mavrocordat), unde inaugureaza faimosul (in epoca) Hotel "Europa" (actualul – de cinci stele – are, prin urmare, traditie). Ambele locuri au reprezentat spatii prin excelenta ale elitei sociale si intelectuale din Iasi pana in anul 1887 (cand hotelul a ars si francezul a plecat din Romania). Revenit la Paris, Launay va administra (in cadrul Expozitiei Universale din 1889) un cabaret romanesc unde veneau sa manance si sa bea (numai preparate si soiuri moldovenesti) Presedintele Republicii Franceze (Sadi Carnot), Sahul Persiei (Eduard al 8-lea), Regina Norvegiei si altii. Dupa Expozitie, Henry Launay revine la Iasi si deschide un alt restaurant de lux, la fel de renumit ca si primele doua. Suveranii Romaniei (aflati in vizita in oras) obisnuiau sa ia masa in acest local. De altfel, in timpul unui banchet, Regele Carol I il va decora pe batranul Launay cu Ordinul "Bene Merenti" c.l. 1.

Cofetaria "Tuffli" din strada Lapusneanu era un loc al "eternei reintoarceri", fiind celebra (pentru produsele sale) in intregul Regat (reactualizarea ei astazi mi se pare remarcabila). "La Costea Placintarul" (din Piata Sf. Spiridon) o concura insa consecvent. Aici, in fiecare seara si dimineata (la 8 fix), patronul (Costea Tanlatop, un macedonean din Vlaho Clisura) scotea din cuptor placintele sale unice (jumatate cu carne, jumatate cu branza) ce faceau deliciul intregii comunitati. (Costea prepara si colacii pentru pomeni, urmarind cu mare atentie "bursa" deceselor din oras, pentru a-si submina competitorii. De aceea, a si facut la un moment dat o gafa care a ramas de pomina in istoria urbei. Afland ca boierul Sandu Dudescu – domiciliat in conacele de pe Toma Cozma – este grav bolnav, placintarul dadu tarcoale asezamantului timp de mai multe zile. Intr-o noapte, vazand lume trista iesind din casa lui Dudescu, se repezi inauntru si, fara prea multe scrupule, zise doamnei: "Dumnezeu sa-l ierte! Cati colaci aveti nevoie, conita?" Abia atunci realiza ca, dintr-un colt al salonului, il privea uimit insusi boierul Dudescu, intr-o stare fizica vizibil imbunatatita.). La fel de familiar catorva generatii de elevi ai Liceului National fu un oarecare Notchi, prezent zilnic (pe parcursul semestrelor) in poarta scolii cu un cos masiv cu turta dulce si acadele. Impresionanta la Notchi era vestimentatia. Nimeni din cei care il vedeau zilnic nu-si putea explica atentia desavarsita a acestui negustor ambulant pentru felul in care arata. Desi vindea maruntisuri, o facea mereu ceremonios, cu gesturi si tinuta de gentleman londonez. Personajul devenise treptat parte integranta din peisajul social si, in primul rand, din cel cultural.

Transferul simbolisticii locului dinspre valoarea lui imediata de bun al colectivitatii spre aceea mai subtila de marca a identitatii culturale este de altfel principalul fenomen antropologic pe care (eventualul) etnograf de astazi il poate descoperi in Iasul traditional. Dimensiunea pragmatica a evenimentelor se eterizeaza in continutul lor spiritual. Exista in istoria locului amintit – pana la un punct – o mare omogenitate (si, tocmai de aceea, singularitate) a caracterului colectiv. Niste reguli arhaice, nescrise si, totusi, transmise cu precizie de la o generatie la alta par sa guverneze evolutia orasului in contextul istoric al secolelor XVIII si XIX. Apoi, violent si inexplicabil, ritmul benefic al existentei comunitare este dat subit peste cap, dinamica istorica (si culturala) devenind disfunctionala. De ce? Raspunsuri sunt foarte multe. Candva s-ar putea chiar sa formulez o parte dintre ele.