Ioan Es. Pop si despartirea de Marton

Scriam, acum 3 luni, un articol in aceasta pagina, intitulat "Informatorii" impotriva Securitatii: o solidaritate imposibila, in care comentam la cald vestea privind colaborarea cu Securitatea a lui Ioan Grosan. Incheiam acel articol astfel: "Din pacate, la mai bine de 20 de ani de la caderea comunismului, Securitatea a ramas invingatoare, iar cei pe care i-a strins cu usa trec drept singurii compromisi. Vina lor cea mai mare este ca nu si-au transformat marturia intr-o arma impotriva adevaratilor vinovati. Sa facem un exercitiu de imaginatie: ce ar insemna ca, atunci cind un scriitor important, cum este Ioan Grosan, este aratat cu degetul pentru un pacat al tineretii (la 19-20 de ani poti face multe greseli fara sa le pricepi gravitatea), sa iasa in fata citeva zeci de scriitori, care au oricum aceasta piatra pe inima si sa povesteasca, cu detalii si fara menajamente, experienta lor similara? Sistemul care i-a obligat sa colaboreze ar iesi mult slabit dintr-o asemenea solidaritate. Si s-ar provoca o dezbatere sistematica despre acest fenomen al vrajbei unanime. Dar ma tem ca ma iluzionez caraghios…"

Daca ma autocitez, o fac pentru ca… minunea s-a intimplat. Chiar inainte de Pasti (detaliu semnificativ!), in "Romania literara" a aparut o cofesiune a lui Ioan Es. Pop, intitulata "De acum incolo, te vei numi Marton", in care autorul Ieudului fara iesire marturiseste deschis cum a fost obligat, santajat de un maior de Securitate sa semneze (cu pseudonimul – sumbru – Marton) un angajament si apoi citeva note informative privitoare la o colega de facultate. Prima reactie, cind am aflat vestea, inainte ca textul sa fie publicat in revista, a fost… o lipsa de reactie. Am ramas, de fapt, traznit. Ioan Es. Pop? Imposibil. Nu e doar cel mai mare poet din ultimii 20 de ani, e si un om frumos, curat, decent, la locul lui, timid, uneori de o stingacie tusanta in public. Un om care m-a impresionat mereu prin modestia lui nejucata. Doar ca eu il cunosc pe Ioan Es. Pop de la 50 de ani in sus, mi-am spus, nu am de unde sa il stiu pe Ioan Es. Pop de la 20 de ani, de la 30 de ani si, in genere, nu am cum sa-i cunosc pe toti Ioan Es. Pop-ii. Poezia sa e plina de astfel de dedublari. Ei, da, dar si acest Ioan Es. Pop de 50 de ani si ceva poarta in el, ca intr-o matriosca, avataruri ale celorlalti Ioan Es. Popi. Si arata clar ca nici ceilalti nu au avut cum sa comita ticalosii cu buna stiinta. Repet, atit cit mi-a fost dat sa-l cunosc, Ioan Es. Pop mi s-a parut un om curat. Acesta este cuvintul. As putea fi sigur ca acest Ioan Es. Pop nu e si nu a fost vreodata capabil de nici o ticalosie. Nu a facut, cu discernamint, calculat, raul. Poate avea ezitari, mici lasitati, dar nu e capabil de o ticalosie reala. De asta sint ferm convins.

Bun, a aparut revista, am citit confesiunea. Dupa ce construisem, in imaginatie, zeci de posibile scenarii ale ei, cu toate ca ii stiam, in mare, nucleul. Prima impresie, pripita: cam literaturizata… Despre ce e vorba? Boboc student, tinarul maramuresean este santajat de un maior de Securitate sa intre intr-un joc pe care nici macar nu il banuia, de teama de a nu pati rusinea de a intra in gura satului natal. Pentru a scapa de un rau relativ, greseste si se lasa tirit intr-un rau mult mai mare. Dar ce discernamint ii poti cere un tinar abia iesit din adolescenta, care crede ca nimic nu e mai rau pe lume decit sa te vorbeasca oamenii din satul natal?

Un alt aspect esential al acestui caz este faptul ca Ioan Es. Pop a iesit din proprie initiativa in fata si a spus lucrurilor pe nume. Nimeni nu l-a obligat in nici un fel, pentru ca, desi e cel mai mare poet din ultimii 20 de ani, el nu a ocupat niciodata vreo functie, nici in structurile USR, nici in alta parte. Sigur, te poti intreba de ce a asteptat pina acum, dar asta ar insemna sa intri cu cizmele in intimitatea unui om care, iata, caz rarisim, se spovedeste public. Si o face atunci cind in joc se afla o imagine si o reputatie meritate cu asupra de masura. Pentru gestul sau de acum, Ioan Es. Pop merita reverente.

Exista, scriam in mai multe rinduri, grade ale vinovatiei. Cine crede ca il poate acuza pe Ioan Es. Pop pentru gestul sau de acum 30 de ani, sa ridice piatra si sa arunce. Eu unul nu-l pot decit compatimi. Pentru ca a trebuit sa traiasca atita amar de vreme cu aceasta pata pe constiinta. Si pot banui ca nu a fost zi sa nu se invinovateasca, stiu ca nu a fost zi in care sa nu incerce sa isi anestezieze cumva aceasta apasatoare stare de vinovatie.

Un singur lucru ar trebui sa mai faca Ioan Es. Pop pentru a-si duce spovedania publica pina la capat: sa dea numele "domnului maior" care a santajat un tinar de 20 de ani, care lasase o colega gravida… Pentru ca, iata, un om curat precum Ioan Es. Pop, un poet intr-adevar mare trebuie sa traiasca zeci de ani cu sentimentul vinovatiei, cita vreme diavolul o duce bine mersi, incalzindu-se cu gindul ca si-a facut datoria.

Pe scurt, gestul lui Ioan Es. Pop trebuie salutat si primit cu tot respectul. In acest fel, poetul Ioan Es. Pop se desparte de Marton, tinarul de 20 de ani, santajat de un maior mizerabil, care e adevaratul vinovat. E pacat ca acesta sa ramina protejat de anonimat. Nu din razbunare, ci de dragul unui adevar care, odata etalat public, trebuie reconstituit in intregime.

In rest, astept cu tot interesul volumul anuntat al lui Ioan Es. Pop, Instrumente de dormit. Sint convins ca, in urma despartirii de Marton, poetul Ioan Es. Pop va avea parte de nopti mai linistite. Iar noi ne vom bucura de marea sa poezie…