Jaf la drumul mare

Cel putin zece din cei sapte sau opt ministri care s-au perindat la Ministerul Transporturilor de la Revolutie incoace (nu i-am numarat, or fi mai multi, or fi mai putini, nu conteaza) ar trebui spinzurati si lasati sa atirne, in bataia vintului, de-a lungul caii ferate ce leaga capitala de restul oraselor risipite de-a lungul si de-a latul frumoasei noastre patrii, caci, intr-adevar, sub obladuirea acestui minister s-a desfasurat un jaf de proportii, unic in aceasta parte a Europei. Dupa aproape doua decenii ce s-au scurs de la rasturnarea lui Ceausescu, soselele sint intr-o stare jalnica, podurile cad la prima suflare de vint, iar calea ferata arata ca dupa o conflagratie. Am spus zece din sapte sau opt ministri nu de dragul paradoxului, ci am vrut sa atrag atentia asupra faptului ca furtul a fost gindit si dirijat din umbra de oamenii situati mai sus decit cei care indeplineau temporar rangul de ministri; nu am inclus aici, in rindul responsabililor, si secretarii sau subsecretarii de stat, nici directorii de districte si regii, nici alti functionari ce au pus umarul la acest jaf continuu ce a adus tara in stadiul de Guatemala a Europei. Citind aceste rinduri, unii vor spune ca exagerez, ca prezint doar partea neagra a paharului, uitind sa scot in evidenta si partile bune. E posibil sa fie asa. Nu are rost sa ne contrazicem. Mai bine sa urmarim, insa, ideea pina la capat.

De ce unele dintre cele mai mari matrapazlicuri s-au facut in domeniul transporturilor? In primul rind pentru ca domeniul e vast, iar specificul sau permite un furt cu acte in regula, usor de sesizat, dar foarte greu de demonstrat. Sa luam, de pilda, in calcul asfaltarile. Va dati seama cit se poate fura numai daca torni un strat de asfalt mai subtire cu un milimetru decit prevede devizul? Transformat in bani, va iesi o suma astronomica. Mai sint si grosimile diverselor straturi de nisip, balastru, argila si tot ce se pune pentru consolidarea fundatiei unei sosele. Nu sint specialist in domeniu, ca sa contabilizez toate subtilitatile unei hotii ce se poate face fara sa devii prea batator la ochi… Toate acestea iti umfla buzunarele, daca stii sa ungi la timp si cum trebuie rotile angrenajului birocratic, oferind comision unor interpusi care, ciupind din suma primita o "cuminicatura", vor transfera "grosul" pe scara ierarhica mai sus… Unde sus!? Undeva sus… Cit mai sus posibil!

Dar haideti sa ne oprim cu speculatiile si sa facem un scurt excurs intr-un alt sector diriguit de acelasi minister: CFR-ul… Aici dezastrul e vizibil pentru orice ochi. Nu trebuie sa posezi cine stie ce spirit critic ca sa ajungi la concluzia ca traim intr-o tara in care indolenta si jaful fac parte din politica de stat. Cantoanele si haltile au fost lasate in parasire. Geamurile au fost smulse de la locul lor, usile la fel. Pe acoperis creste iarba, peretii decojiti stau gata-gata sa se pravale. Majoritatea garilor par sa fi fost supuse unui bombardament atomic. De-a lungul caii ferate cresc buruieni si maci. Privelistea e atit de frusta, incit ai impresia ca o parte din cimpul necultivat s-a mutat, inghesuindu-se intre sinele de tren, in timp ce alta s-a surpat chiar in imobilul in care se aflau mai adineauri casa de bilete si sala de asteptare. Asta ce inseamna? Asta inseamna ca de intretinerea liniei ferate nu se mai ocupa nimeni. Si mai inseamna inca un lucru: ca traficul de marfuri s-a diminuat atit de mult, incit buruienile cresc in voia lor cea buna. Astfel de imagini nu le poti vedea decit daca vizitezi jungla africana. Numai ca acolo dai peste girafe si elefanti, pe cind la noi vezi pretutindeni garnituri intregi ce ruginesc in soare. Iar daca te incumeti sa te apropii la doi pasi de ele, vei descoperi dormind sub roti, infasurati in pungi si saci de plastic, alaturi de ciinii de pripas, pe asistatii sociali… Pentru multi dintre ei, calea ferata a devenit un adapost stabil. Mai sint, apoi, si stoluri de grauri si de vrabii, ce-si fac simtita prezenta mai ales iarna, in timpul viscolelor, cind vagoanele se umplu de zburatoare mici dar foarte galagioase, care nu se stie din ce cauza (fenomenul ar necesita un studiu special) migreaza din zona industriala, aflata in paragina si ea, pentru a umple cu ciripitul lor, pe cit de vesel, pe atit de dezolant, garniturile de tren trase pe liniile moarte. E posibil ca pasarile (imi dau si eu cu parerea), dintr-un fel de masochism primar, sa incerce sa sondeze, cum se spune, pe propria lor piele pustietatea locului, transmitindu-si una alteia impresiile asupra starii in care a ajuns economia romaneasca in epoca post-totalitara. "Sporovaiala" lor exprima, pe de o parte, bucuria ca au gasit, in sfirsit, un habitat atit de potrivit, iar pe de alta, si o oarecare mirare ca omul, cindva calator si stapin pe aceste "calatoare colivii", le-a lasat, pe veci, in parasire. E posibil sa deslusim in ciripitul lor continuu si multumiri sau poate reprosuri ("conditiile" puteau fi si mai bune!) aduse vreunui fost ministru sau secretar de stat… Tinind cont ca, in ultima vreme, tot mai multe stoluri s-au mutat de pe tarla in supermarketuri, dar si in interiorul unor locomotive, eu as propune Guvernului sa organizeze un performance insolit, avind drept cadru CFR-ul si drept protagonisti niste fantose… Pe post de sperietori ar putea fi amplasati, din loc in loc, prin gari si magazine, inaltii demnitari de stat; poate doar asa reprezentantii de frunte ai clasei noastre politice se vor destepta la realitate, descoperind, nu fara uimire, ca singurele produse autohtone ce se gasesc in rafturi (dar pot fi vazute sarind de pe un picior pe altul si in vagoanele de marfuri) sint tocmai aceste galagioase zburatoare… In rest, nici urma de marca romaneasca, sa tragi cu pusca si nu dai de-un virf de ac…

…Garile se afla de citiva zeci de ani in renovare. Peronul e murdar. In salile de asteptare, improvizate pe ici-colo, jegul e gros de un deget. Mereu se aloca fonduri si totusi imobilele ramin in acelasi stadiu de ruina martiana. In fine, ce rost are sa mai rascolim rahatul? Fiecare stie cum arata gara. Stie si unde s-au evaporat fondurile. Stie si cum arata trenurile. Si aici a avut loc un experiment, pe care acum orice calator il simte pe propria sa piele. Nu demult am citit intr-o ziar local o petitie-pamflet semnata de Dionisie Vitcu si adresata Ministrului Transporturilor si Comunicatiilor, in care cunoscutul actor ii atragea atentia onor ministrului asupra conditiilor cu totul insalubre in care se calatoreste in Inter City pe ruta Iasi-Bucuresti, rugindu-l sa puna la dispozitie o alta garnitura. Am citit materialul ca pe un amuzament. Recent, insa, calatorind spre capitala cu acelasi tren "de lux" (oare cit comision s-a luat pentru achizitionarea lui in regim de second-hand?), am simtit pe propria mea piele ce inseamna cuvintul "insalubru". Conditiile erau groaznice, nu insalubre. Am avut impresia ca nu ma aflu intr-un Inter City, ci ca inaintez, facind popas din gara in gara ostracizata de cutremur, intr-un sicriu comun spre lagarul de exterminare de la Auschwitz. Cind am coborit din tren, eram anchilozat. Picioarele imi erau umflate. M-am bucurat totusi ca nu am ajuns in camerele de gazare, ci am poposit la Bucuresti.

Si acum, la final, citeva intrebari adresate aceluiasi minister: cum e posibil ca, in secolul vitezei, drumul de la Iasi la Bucuresti sa dureze 7-8 ore? Iar de la Iasi la Timisoara 18? Si cum e posibil ca din Bucuresti pe litoral trenul sa mearga 6 ore? O capitala nu cumva trebuie sa fie un punct nodal al tarii? De ce se ajunge din provincii atit de greu in ea? Prin urmare, tinind cont de cele aratate mai sus, va intreb: sintem sau nu o Guatemala a Europei? Si: credeti ca niste spinzuratori amplasate de-a lungul liniei ferate ne-ar putea scapa de o parte din cosmar?

Publicitate și alte recomandări video