La o noua rascruce de vanturi

 Cum sa regizezi un clasic al literaturii engleze, hiper-recontextualizat pe scena, pe ecran si in public de-a lungul istoriei adaptarilor? Andrea Arnold a ales pielea ca instrument de tortura. Nefiind in situatia de a face o analiza comparativa, eroii din La rascruce de vanturi, Heathcliff si Catherine, sunt petru mine cei din 2010. Chiar si asa, dupa ce am vazut cum cinema-ul contemporan poate reproduce sentimentul unei alte epoci, apropiindu-se de o curgere a timpului specifica, in Meek’s Choice (2010, Kelly Reichardt), secolului 19, a devenit evident ca nu aceasta a fost si intentia regizoarei Andrea Arnold. In ciuda plasarii in epoca prin costume, limbaj si moravuri, Wuthering Heights cel nou e mai degraba un exercitiu de regie moderna, orientat precis catre generatiile tinere.

Datorita dramaturgiei simple, infatisand apropierea in copilarie si indepartarea la marturitate, prima parte a filmului e mai reusita prin precizia organica a sentimentelor descrise si absenta unei rezolvari. Camera lui Arnold se apropie extrem de personaje si de mediul lor. Ceea ce regizoarea a realizat cu brio, si ma indoiesc, fara sa stiu, ca acest aspect exista in ecranizarile anterioare, este ancorarea viguroasa in organicul vegetal al locatiei. Aici s-ar putea intrezari un sentiment al trecutului, in sensul nostalgiei, al timpului interior. Drama are loc pe dealuri sterpe, unde vantul urla furibund, mai ales cand duce ploaia dinafara inauntru. Romanul lui Charlotte Bronte ii ia pe iubiti de mici, legatura pre-pubertala din vremea necuvintelor ramificandu-se in drama odata cu imposibilitatea implinirii emotionale la maturitate. Mai ales firescul copilariei i-a iesit regizoarei, cu cei doi copii actori: Solomon Glave si Shannon Beer.

Filmat in mare parte cu camera din mana, in format 4/3, cu multe prim-planuri si detalii, La rascruce.. are o atmosfera intunecata, lugubra, care decurge natural din terenurile mlastinoase ale Yorkshire-ului, potrivindu-se cu povestea tragica de iubire. In izolarea catunului englezesc, personajele se iscodesc necontenit, conflictul fiind relatia dominanta nu doar intre Heathcliff si fratele mai mare al lui Catherine, ci si in interiorul familiei de adoptie. Nu se vorbeste mult, gros-planurile de fluturi, detaliile de blana de oaie sau crengute acoperite de bruma creand incet apropierea dintre cei doi copii, stabilind depozitul de memorie la care Heathcliff se va raporta odata cu intoarcerea lui ca barbat matur. Sentimentele dominante sunt ura si rautatea, pana si relatiile maritale fiind brutale, utilitariste. Cu exceptia Heathcliff/Catherine.

Extraordinara creatoare de atmosfera, Andrea Arnold incearca, in partea a doua a filmului, sa realizeze un tragism comparabil povestii dintre Romeo si Julieta. Poate datorita tesaturii dramaturgice extrem de subtiri, cu un numar mic de personaje care se ciocnesc unele de altele pe doua dealuri, crescendo-ul dramatic nu reuseste sa fie atat de convingator pe cat ar merita-o sentimentele expuse. Momentele de disperare ale lui Heathcliff matur, in care se culca peste o Catherine moarta, intinsa pe masa, ori, mai tarziu, incearca sa-i desfaca sicriul, vadesc intentii regizorale nude, nesustinute de constructia dramatica. Actorii parca au fost pusi sa taca, sa planga, sa se dea cu capul de trunchiuri.

Personal, sunt un admirator al lui Andrea Arnold. Primele ei doua filme de lungmetraj, Red Road si Fish Tank, sunt povesti contemporane tensionate, bine jucate si excelent regizate, iar La rascruce de vanturi n-a fost un proiect personal, ea fiind regizoare angajata. Incerc, in felul acesta, sa-i gasesc scuze pentru neimplinirile de conceptie si s-o recomand in ciuda lor.