Caută 
4 MIN
Am stat si m-am gindit daca pentru noi avea vreo importanta, cind eram copii, ziua de 1 iunie. Nu-mi amintesc nimic, desi majoritatea senzatiilor din copilarie s-au pastrat mai proaspete decit cele recente. Adevarul e ca incepem sa ne intoarcem, de la o virsta, din ce in ce mai mult catre trecut, mai ales catre momentul in care nu prea aveam noi insine trecut si totul ni se parea simplu, extrem de simplu. Este esentiala pentru echilibrul unui om, pentru cum devine el, pentru cum percepe lumea copilaria de care a avut parte. Nu papa Freud ne invata asta, ci viata insasi si, apoi, marea literatura. Mi-am dat seama, de pilda, ca unele opere pe care criticii le fixeaza in categoria fantasticului nu sint decit reactualizari ale acelei viziuni naive specifice unui copil. Cind priveste lumea, un copil ii modifica liniile, ii schimba coerenta, ii confera o prospetime lipsita de prejudecati, o rasuceste si o impacheteaza pina incape in mintea lui. Mai putem noi, adultii, sa recuperam aceasta privire virginala? Si daca putem, e tot un efort livresc, pe deplin constientizat.
Eu unul ma reintorc permanent in propria copilarie supraveghind copilaria fiului meu. Si el e zapacit, fara rabdare, fara stare; nici el nu stie sa mearga, ci doar sa alerge; cind ceva nu-i convine tipa, de parca ar fi dreptul sau stabilit de legile universului. Ei bine, pe toate acestea le va deprinde cu timpul, lumea il va calma. Am patit-o si eu, e drept ca abia dupa ce m-am insurat. Doar ca, asa cum atunci cind citesc un roman ma mut cu totul in lumea fictionala si traiesc printre personaje, identificindu-ma, uneori, cu ele, incerc sa ma identific si cu fiul meu; sa vad, altfel spus, lumea prin ochii lui. Si arata foarte frumos: e colorata, nu e amenintatoare, nu e urita. Uneori e un pic plictisitoare, dar asta pentru ca cele mai tentante lucruri sint interzise.
Totu-i vis si armonie. Si mai ales totul se cere explorat. Cum ungherele casei au fost de mult epuizate, merita pornit in aventura si pe afara. Doar ca, deh, pe linga blocul nostru trec multe masini. Si atunci e musai sa fim atenti. Masinile astea fug ca nebunele, scot fum si te sperie, intr-un fel. Dar cele mai rele sint motocicletele: astea fac un zgomot asurzitor si, cind ne aflam in preajma lor, ne speriem si plingem. Altfel, atunci cind o luam la fuga printre blocuri, adesea ne impiedicam, pentru ca la noi in cartier sint gropi peste tot. Macadamul pare turnat cu secole in urma. Dar ne-am obisnuit si cu asta. Cel mai des insa, pentru a scapa de masini, fum, praf, aglomeratia din Parcul Voievozilor, pentru a fugi de tentatia masinutelor de acolo, care te zdruncina placut pe melodia cu „Un motan cit un pisoi", fugim in parc sau in Gradina Botanica. Pina acolo, trebuie sa stam legati intr-un scaunel verde si uneori protestam. Aici e mult de explorat. Cel mai mult ne place pe iarba, eventual printre lalele. Si panselutele sint niste chestii colorate, care se rup foarte usor. Nu prea e voie, dar ne descrucam noi cumva. Oricum, aici se poate alerga in voie. Si daca mai gasim si un ochi de apa ori, si mai bine, un petec de noroi, sintem fericiti. Si urlam din toti bojocii cind sintem indepartati de ele. Oamenii astia mari nu pricep nimic. Nu stiu decit sa spuna tot timpul „Nu-i voie, nu-i voie!" si daca ne tin cu forta, nu ne ramine decit sa urlam. Asta nu poate fi interzis.
Problema noastra e insa alta: crestem ca din apa si in curind vom vrea sa ne jucam si altfel. Cam cum s-a jucat tata in Cobadin. Or, in Iasi, ca in orice oras, e greu sa iesi pe bicicleta pe linga casa, masinile par a avea mult mai multe drepturi decit oamenii si decit copiii in special. Si atunci ne lasam dusi la plimbare, in parc, precum cateii astia flocosi, simpatici, dar prostuti. Nu tu pomi in care sa te cateri, nu tu gaini pe care sa le fugaresti, nu tu mite pe care sa le tragi de coada, nu tu locuri in care sa bati mingea cu alti copii. Ce-ti ramine? Laptopul lui tati, dar acolo nu ai voie oricind, ci dupa indelungi insistente. Noroc ca adultii astia se lasa pacaliti de plinsul unui copil. Si televizorul, dar parca e altceva.
Asta e copilaria la oras. Din fericire, eu nu am avut parte de asa ceva. M-am jucat, cit am fost copil, pina la epuizare. Acum, stiu copii de 10-12 ani care nu au jucat in viata lor fotbal. Care nu au prieteni. Care traiesc printre roboti si jocuri pe calculator. Care prefera telefonul mobil unei mingii. Pentru care cea mai mare pedeapsa este sa citeasca. Nu stiu cum va fi cind vor deveni adulti, dar sint convins ca eu unul am avut parte de o copilarie fericita tocmai pentru ca nu am avut la indemina toate acestea. Sper ca si Stefan sa aiba sansa de a se juca, de a-si construi propria lumea imaginara, nu de a rumega niste imagini gata realizate. Sper, cu toate ca e greu sa intrevad si o solutie. Oricum, prima care-mi vine in minte este sa incerc sa ma mut undeva la tara, pe linga Iasi. Copilaria la oras, printre sute si mii de masini, e o copilarie in lesa.
