Luna si doi bani jumate

Pentru Alis si Costi

Am pornit in vacanta cu toate pinzele sus. Adica dis-de-dimineata, la timp. Nu am uitat nici unul dintre nesuferitele obiecte care, obligatoriu, se ratacesc acasa, motorul micului meu Fiat isi indeplinea impecabil misiunea caracteristica unui exemplar provenit de la o firma seculara (nu stiu de ce sint foarte mindru de firma masinii mele, de parca as fi cel putin un nepot al intemeietorului acestei fabrici) si am aerul ca ar fi un fleac, o simpla fantezie sa-mi procur una din rudele apropiate ale acestei firme, de exemplu un Masserati sau un Lamborghini, sau o Lancia, si ca nu am facut inca achizitia asta dintr-o simpla neglijenta si, la drept vorbind, din lipsa de timp.
Ca turisti adevarati, autentici, atit eu cit si insotitorii (prietenii mei) foarte tineri, veniti din Canada sa ne cunoastem mai bine, nu ne-am trasat un itinerar. Complicitatea intimplarii ni se pare esentiala in astfel de excursii de vacanta, cind neprevazutul detine rolul principal intr-o aventura ca a noastra.
Timpul era splendid (ceva cam prea cald, dar nu sintem persoane mofturoase), totul era admirabil, si cerul, si muntele, si padurea… Societatea, mica dar foarte simpatica, incapea numai bine in masina. Imi place viteza, care este un fel de eliberare, asta o stie foarte bine orice sofer. Imi plac cei doi tineri, Costi si Alisia, care, dupa cum am observat de la prima vedere, inca de ieri, sint total indragostiti unul de altul si in aceasta calitate, de doi amorezati, care totalizeaza impreuna nu patruzeci de ani, ci doar de doua ori optsprezece, lor lumea li se pare incintatoare, fascinana; si mie la fel.
Nu stiam, pe la amiaza, unde ne va opri zeul calatoriilor, al aventurii, un personaj mitologic simpatic, dar caruia i-am uitat numele. Ne-am luat dupa capriciile lui si, cascind gura la peisajele care, ii asiguram eu, sint de o frumusete unica, oprindu-ne sa tirguim niste lucruri de care, bineinteles, nu aveam nevoie, mai intinzindu-ne la discutii cu doi maghiari, o doamna care impletea si vorbea (noi neintelegind nici ce impleteste, nici ce spune), mai schimbind impresii inteligente cu sotul ei intr-o limba care, de fapt, nu figureaza in nici un dictionar, ne-am lasat purtati de teribilele vai sonore ale Bicazului, ne-am minunat de stincile fragmentate in parcele geometrice dupa cum le lumina soarele si ne-a prins inserarea pe nesimtite la Durau.
Cititorii acestor rinduri au fost, cu siguranta, la Durau, asa ca stiu cit de repede cade intunericul si cum se piteste noaptea intre stincile si vaile Duraului.
E o frumusete caderea noptii la Durau, mai ales cind, dupa o zi agitata, iti gasesti un loc de odihna (se zice "cazare") asa cum visezi.
Copiii mi-au gasit exact un astfel de loc la un hotel de vis. Era atita liniste si atita inserare romantica, incit ma simteam de parca as fi fost acolo, in hotelul din preajma manastirii, un inalt prelat reculegindu-se in rugaciune – de parca eram si eu un fel de candidat la preafericirea zilei de miine. "Ce zici, iti place cum «te-am aranjat»"?, am fost intrebat cu o politete atit de perfecta, incit parca am intuit, in intrebare, un fir nevazut de ironie. I-am asigurat ca totul este perfect, ca voi veni indata si la ei, numai sa-mi spuna numarul camerei si etajul.
Vezi, insa, ca tocmai asta n-am aflat. Ei mi-au spus altceva, cu totul altceva. Mi-au spus ca, pentru noaptea asta, voi ramine singur. "Noi ne urcam pe Ceahlau, sa-l vedem noaptea, sa vedem luna…", si au repetat fraza ca sa nu mai fie loc de discutii. Ba, mi-au spus ca stiu "de la mine" cit de frumos este Ceahlaul noaptea…
Am incercat sa-mi impun autoritatea, le-am vorbit convingator, romaneste (desi ea, blondina, adorata, nu intelege o boaba, ei vorbesc intre ei englezeste), am intervenit intr-un fel de rusa improvizata, cu tonul care voia sa aminteasca, in mintea mea, tonul brutal al lui Ivan cel Groaznic sau o usoara observatie delicata a lui Stalin… Dar fata nu prizeaza aluzii istorice anacronice. Nu am avut nici un succes; dar deloc… Am inteles doar ca "on moi drug", ceea ce subintelege ancestrala supunere a femeilor fata de barbati…, asa-i la ei; chiar la fetele crescute in America traditia ancestrala functioneaza in stil pravoslavnic.
Singura mea victorie a fost ca m-au fixat la o masa pe o terasa, la o bere, de unde puteam vedea perfect cum se instaleaza noaptea peste haurile Ceahlaului si, mai tirziu, cum se asaza intunericul argintiu peste stincile reflectind luna.
Un padurar batrin, care asistase tacut la scena definitivei mele infringeri, m-a mai incurajat: "Domnule, ai parul alb, dar ce… noi aveam, la etatea lor, lapte acru in vine? Tineretul face cum vrea pentru ca asa trebuie… Numai de n-ar da ursul, de n-ar pati ceva fata… Umbla tot felul de tilhari…".
Ma gindeam si eu cu teama…, dar batrinul m-a linistit si mai temeinic: "Ei, nu-i ataca asa, chiar pe toti… Se mai intimpla, dar se intimpla sa nu pateasca nimic… Bun este Dumnezeu… Ce puteai face?… Dar, domnule, ai uitat sa le dai niste bani, acolo… te-ai cam fisticit… Da’ o scot ei la capat… Vezi, sa nu uiti, ti-au spus sa-i astepti miine la douasprezece, pe banca, la hotel"…
Pe urma, am tacut amindoi, fiecare cu ale lui. Am urmarit luna, noaptea, iar luna… Din balconul camerei unde m-am intors ma gindeam ca daca as fi fost un englez, intr-o noapte, in India, poate i-as fi asteptat, cu un pahar de whisky pe cei doi tineri plecati in jungla sa intilneasca niste tigri.
Dar eu nu eram englez. Nici macar un vis in care sa ma vad "sahib" nu am avut. Si nici un strop de whisky…
Cei doi aventurieri au venit fix la douasprezece, cu blugii sfisiati, cu zgirieturi pe fata, cu un rest de minune fericita in ochi. Si eu am fost foarte fericit, fiindca starea asta este contagioasa.
I-am intrebat ce-au mincat, si asa mai departe… (Iti trebuie niste bani si sus, la Dochia!) Fata mi-a aratat, mindra, pumnul in care tinea strins exact doi bani si jumatate. "Luna, luna si doi bani jumate", am glumit. Dar tinerii de azi nu-l mai citesc pe Maugham…