Manusi rosii

Ultimul film al lui Radu Gabrea urmareste destinul unui tinar sas din Brasov, care ajunge informator al Securitatii in urma arestarilor operate dupa revolutia maghiara din ‘56. Personajul principal se bazeaza pe intimplarile din tineretea pastorului Eginald Schlattner, redate autobiografic in romanul Manusile rosii.

Scenariul adaptat are o desfasurare complexa, sarind inainte si inapoi in timp, relevind in mod gradat motivatiile personajelor. In 1957, Felix Goldschmidt este arestat si inchis, ajungind ca, in urma unor interogatorii mai mult sau mai putin violente, sa devina turnator al Securitatii. Un subiect care pina nu demult ar fi atras condamnarea morala directa, povestea informatorului este prezentata empatic, infatisind o imensa suferinta psihologica. Aceasta perspectiva umana sustine ideea ca regimul comunist nu a impartit oamenii in buni si rai, ci le-a testat capacitatea de rezistenta la tentatia avantajelor materiale si la tortura psihologica/fizica. Unghiul de privire intelegator, realist nu in sens estetic, ci pur pragmatic, vine si din onestitatea confesiunii romanesti. Eginald Schlattner a scris Manusile rosii ca reactie la protestele publice ivite odata cu succesul international al primului sau roman, Cocosul decapitat, de asemenea ecranizat de Radu Gabrea. Poate din invidie, poate din convingere justitiara, trecutul sau de informator a irupt cu furie in constiinta publica, ceea ce poate sa fi contribuit la scrierea acestui al doilea roman.

Desi ar fi putut beneficia de o distributie mai inspirata, personajul principal este construit cu atentie deosebita pentru determinarile sale psihologice. Inainte de arestare, Felix Goldschmidt fusese tratat intr-un spital de boli mintale, ceea ce ii marca in mod evident labilitatea. Justificind in acest fel usurinta cu care Felix cedeaza presiunilor din inchisoare, situatia conduce si la o concluzie generala, anume ca Securitatea isi alegea potentialii informatori (si) din rindul oamenilor mai putin dispusi la rezistenta psihica.

Continuindu-si o tendinta mai recenta, Radu Gabrea se preocupa de subiecte de epoca tari, ale caror implicatii conteaza in analiza istoriei ante-decembriste. De mentionat ar fi, in acelasi timp, calculul de producator: ca si filmele sale precedente, Cocosul decapitat sau Calatoria lui Gruber, Manusi rosii este vorbit preponderent in limba germana, lucru care atrage dupa sine atit finantare, cit si difuzare in televiziunile nemtesti din Europa Centrala.

Spre deosebire de Calatoria lui Gruber, la fel de atent articulat scenaristic insa destul de sec, televizionistic si un pic tezist, Manusi rosii este regizat mai spectaculos, Gabrea ajutindu-se in mizanscena si de imaginea compusa din culori reci, dar cu contrast puternic. Filmat in celule si incaperi claustrofobice, uzind scenografic de obiecte-simbol precum ochelarii de inchisoare sau lampile orbitoare de la interogatoriu, Manusi rosii trece de la o secventa tensionata la alta intr-un veritabil tur de forta. Intens condusa (in judecata lui de producator atent la  oportunitati de finantare si subiecte relevante macro-politic, Radu Gabrea este, fara indoiala, si un regizor eficient, profesionist), productia alterneaza intre momente actoricesti extrem de implinite si exagerari „facute" in traditia filmului clasic, "jucat". In rolul colegului de celula al lui Felix Goldschmidt, Andi Vasluianu ne ofera momente extrem de emotionante, care-i dau adevarata masura de actor, rar exploatata in stilul neo-realist. (Avantajos in primul rind pentru scenaristi si apoi pentru regizori, neo-realismul nu ofera actorilor prea mult spatiu de desfasurare. Stilul de joc natural si subiectele mundane, animate de conflicte intimiste, interioare, au facut ca in filmul contemporan actorii sa nu mai aiba atit de des sansa de a-si etala calitatile de interpreti dramatici. Filmele mai intense, iesite din tiparul neorealismului – cum ar fi, de exemplu, Intilniri incrucisate, al Ancai Damian – s-au dovedit nesatisfacatoare per ansamblu, insa mult mai favorabile actorilor.)

Despre subiectul Manusilor rosii se poate vorbi mai mult decit despre film. Poate si de aceea, in evolutia estetico-artistica a cinematografului, subiectele au inceput sa vireze catre o personalizare/intimizare extrema (vezi Felicia, inainte de toate), care pune accentul pe subiectivitatea perceptiei realizatorului, autor al unui act artistic autonom, rezistent prin sine, mai degraba decit prin implicatiile sale la nivel macro. Se pare ca filmul, dupa cum spun si sintagmele "e in filmul lui "/" e in alt film", devine incet-incet o exprimare cit mai directa a perceptiei personale, care fuge de orice normare (fie ea estetica, vezi limbajul impamintenit al cinematografului, sau de calcule de piata, gen ce si-ar dori spectatorii sa mai vada). Radu Gabrea e si el "in filmul lui", unul istoric, responsabil, nemtesc.