Minima contabilitate

Cred ca as putea fi pozitionat undeva la mijloc: nici printre denigratori (asta nu, in nici un caz), nici printre admiratorii inspumati, virulenti, gata sa te boxeze la singe, vorba lui Arghezi, daca nu le impartasesti punctul de vedere. Nu este o zona privilegiata, desi pare: in clipa cind te ia cu entuziasm, apare imediat un element in contrapondere, care iti amendeaza puseul. Mereu, aici, un imbold e sanctionat de altul si un delict de exultanta, ca sa zic asa, e cu neputinta din pricina deceptiei din revers.

Ma refer – spre a nu lungi prea mult vorba – la cazul Leonidei Lari, recent disparuta. Un nume, nici vorba, incarcat de simbol si un parcurs pe care, inainte de a-l judeca, cum s-au grabit atitia zilele acestea (si nu oricum, ci in termeni de fanatism si intoleranta incredibile intr-o zona, cum-necum, crestina), ar trebui sa facem efortul de a-l intelege, mai intii. N-am citit prea multa presa romaneasca in care numele poetei apare intr-un context sau altul, deci nu stiu multe de tot despre felul in care era receptata, ce imagine isi facuse (sau i se impusese, mai degraba). Dar din ce mi-a cazut in mina ori sub ochi se degaja o figura, vai, deloc agreabila. Doua sau trei interventii, dintre cite le va fi avut in Parlamentul Romaniei: de un penibil atroce, vadind o defazare halucinanta, care te faceau sa te chircesti de durere pentru avatarurile ei anterioare.

Ei, aici voiam sa ajung: la chipul initial al poetei, complet necunoscut in tara. Va spune ceva un titlu ca Piata Diolei? Dar Marele Vint? Dar Mitul trandafirului? Sint primele trei carti ale sale. Debutul, in special, absolut spectaculos in contextul vremii (era anul 1974), ar merita reeditat, chiar cu prefata lui Andrei Lupan, poetul-academician, cum i se spunea, un privilegiat al regimului, de fapt (si un neverosimil arghezian in publicistica, apropo!), care abia nimerea cuvintele sa-si exprime stupefactia de pe urma unei lecturi careia nici un critic nu i-ar fi putut gasi in jur un termen de comparatie. Dumitru Crudu o acrediteaza la neomodernisti (un minunat articol, ca atitudine morala, poate fi vazut aici: http://www.timpul.md/articol/leonida-lari-intre-doua-focuri-29804.html), desi textele ofera destul de multe probe de expresionism oarecum ingenuu, daca pot spune asa, adica nepremeditat, nativ. Am cercetat odata mai aplicat latura asta: in alte conditii, daca imprejurarile n-ar fi aruncat-o, cu tot cu sensibilitatea ei ulcerata, in social, Leonida Lari ar fi dat, poate, o remarcabila masura a valorii. Avea, cum sa spun?, un fel de intrepiditate neobisnuita, o verva care trecea mult dincolo de simpla ostentatie verbala in a provoca transcendentul. Nu era o digitatie oarecare, pe care multi si-o permit fara a avea o citusi de mica vocatie: simteai undeva, dincolo de cuvinte, o anumita fibra. Multa lume s-a si impiedicat de forma, luind expresia – tributara atitor deficiente, adevarat, dar as fi vrut sa-i vad pe criticii ultrafini dupa ce s-ar fi „format" cu Bucov, Sat uitat si, pour la bonne bouche, Partidul cheama, de Nichita Marcov (cumplit mestesug de mutilare a bunului-gust) – luind, zic, expresia drept marca implicita a profunzimii, a genuinului. Asa am judecat la repezeala si am clasat nume care spuneau, de fapt, altceva.

Nu e doar cazul Leonidei Lari: cu exceptii de numarat pe degete, toti postbelicii basarabeni, pina la optzecisti (si nici ei in intregime), sufera de acest soi, aproape tragic, de inadecvare a mijloacelor. Se poate intreprinde o cercetare punctuala a acestei dihotomii explicabile cultural si istoric: intr-un numar semnificativ de cazuri, ce pare samanatorism, de pilda, are un alt ascendent. Sensibilitatea e moderna (sau neomoderna, cu termenul lui Dudu): o dejoaca, spuneam, mijloacele.

O dihotomie s-a instalat si in ce priveste cariera acestor oameni, prestatia lor pe plan social. Lari, Vieru si altii aidoma, mai putin vizibili, dar cu merite incontestabile in miscarea de emancipare spirituala, as spune, din ani ’90 ai secolului trecut, sint taxati excesiv, nemeritat de multe ori. O inscriere la PRM sau o fraternizare in vazul lumii cu Paunescu, sa zicem, nu se iarta nici in ceasul ultim. Principal, asa pare. Bascalia groasa cu care este intimpinat un elan pur, dezinteresul de beton pentru o lume lasata in plata tuturor profitorilor inca n-au facut, din pacate, obiectul unei macar minime contabilitati.