Modelul englez

Vorbeam saptamana trecuta despre ravagiile facute, in lumea contemporana, de corectitudinea politica, pornind de la o banala felicitare de Craciun, trimisa mie de o institutie culturala britanica. Desi implica mesajul „urarilor de sezon", Christmas Card-ul (vorba vine!) respectiv era, de fapt, cu buna stiinta, reversul propriei simbolistici, lansand un veritabil rechizitoriu (de „liberalism radical") la adresa Craciunului, rechizitoriu disimulat, e adevarat, in „inocenta" unui poem aparent benign. Textul in cauza cerea, cu vigoare revolutionara, „abolirea" dimensiunii sarbatoresti a zilelor din calendar (precum Craciunul, bunaoara!), in virtutea „dreptului" la… nediscriminare a oricarui (alt) interval de douazeci si patru de ore, din viata indivizilor sau a comunitatilor. Ca englezii au ajuns – printre primii – la astfel de „ghidusii" ale noii corectitudini politice poate sa surprinda pe unii traditionalisti care se vor fi incapatanat sa vada (inca), in Albion, citadela conservatorismului european. Nici pe departe! Dupa un deceniu de guvernare laburista (insa, poate, nu doar din acest motiv!), Regatul Unit pare bantuit de o veritabila fantoma a „liberalismului radical". Un liberalism cu jumatatile lui de masura, fireste (vezi, in alt plan, restrictiile – cu tenta etnica – impuse pe piata muncii din Marea Britanie), dar extrem de productiv pe filiera denumita generic political correctness.

In Anglia actuala, limbajul, gestica, mimica, scrisul si comportamentul oamenilor au suferit mutatii neverosimile, dictate de totalitarismul corectitudinii politice. Cluburile cele mai acide si mai sumbre de neo-feminism ori liberalism decadent, din Statele Unite, sunt niste sezatori de domnisoare pudice pe langa echivalentele lor engleze. S-ar parea ca, in caldura incubatorului laburist, au rasarit cateva dintre cele mai indraznete (si amuzante, dar fara voia lor!) clisee „corecte din punct de vedere politic". Iata doua-trei exemple: transformarea mediului inconjurator (natural si artificial!) si a persoanelor cu care intri in contact in „fenomenalitati prietenoase", principiu care, desi, in intentie, sugereaza ceva nobil, in realitate, duce la o maimutareala infinita, cand superficiala, cand, pur si simplu, grotesca (trebuie sa zambesti tuturor, cu gura pana la urechi, chiar daca te doare burta sau maseaua, trebuie sa folosesti papetarie numai in culori atragatoare, pentru a nu-ti traumatiza colegii, colaboratorii, elevii, clientii cu nuante „intunecate", daca detii patruped, trebuie sa te feresti de formula „proprietar de caine"/ „dog owner", intrucat, nu-i asa, si cainele e om, i.e. „membru al familiei", si, ca atare, nu ai voie sa-l jignesti etc., etc.), legata, prin fire directe, de deteriorarea mecanismului sanatatii mintale a unui individ; transformarea vechilor examene academice de prestigiu in testari mediocre, pentru a nu insulta demnitatea celor mai putin dotati intelectual; in sfarsit, transformarea baietilor, chiar de pe bancile scolii primare, prin programe „educationale" depersonalizatoare, in mici fatalai de pension, pentru a evita, peste ani, riscul revitalizarii culturii macho. Cu alte cuvinte, o intreaga industrie de metamorfoza a identitatii personale si colective, in acord, pesemne, cu nevoia de uniformizare din viitorul „sat global".

Daca ma uimeste ceva, in mod real, aici este faptul ca aceste, cum sa le spun, „giumbuslucuri" culturale vin pe fondul unei mari istorii si a unei mari civilizatii. Anglia a operat mereu – de la imemorialele sale traditii celtice ori saxone, pana la industrializare si putere coloniala, de la medievali, pana la Shakespeare si victorieni – pe dimensiuni gigantice, imposibil de relationat cu gargaunii minusculi ai actualei corectitudini politice. Cine intra in Catedrala „St. Paul" („Sfantul Pavel") din Londra (edificiu anglican, unde pot participa lejer, la o slujba religioasa, in jur de 100.000 de oameni!) e coplesit de spectacolul arhitectural grandios, in spatele caruia se ghiceste capacitatea (si forta!) natiunii (engleze) de a vedea lucrurile in planuri macrantropice. Intr-una dintre salile principale ale Catedralei, se afla sarcofagul (si el, monumental) al Amiralului Horatio Nelson, erou al istoriei insulare, cel care l-a invins pe Napoleon in Batalia Nilului si care, mai apoi, in faimoasa confruntare a Trafalgarului, moare ca un personaj de epopee (dand soldatilor ordine, desi ranit fatal). Ce cred oare noii „comisari" ai corectitudinii politice despre maretia (iata, o vorba stigmatizata!) destinului istoric al lui Nelson? Dar despre geniul (vai, alta!) lui Shakespeare? Dar despre marii (sunt bun de trimis in judecata!) romantici ai Albionului? Deocamdata, nu se aventureaza sa ne-o zica in fata, dar putem banui …

Din pacate, noua corectitudine politica – varianta rudimentara, minimalizatoare si extremista – modifica mentalitatile (in rau) si induce transferuri de constiinta. E vorba, in fond, despre un foarte insidios proces de spalare a creierului, care are corespondente psihologice in propaganda ideologica a vechilor totalitarisme, precum fascismul si comunismul. In ce ma priveste, sub auspiciile corectitudinii politice, am vazut, terifiat, incredibile transformari (mai corect spus, „coruperi") de oameni candva rationali si placuti. De pilda, unii dintre fostii mei studenti s-au angajat, dupa absolvire, in corporatii romanesti sau internationale. Intalnindu-i peste ani, am fost surprins sa observ cum copiii inteligenti si subtili de altadata fusesera inlocuiti de niste roboti „corecti politic", cu fisiere electronice in loc de creiere. Am urmarit, an de an, dezgustat, pe 1 decembrie, de ziua ProTV-ului, echipele redactionale ale respectivului post de televiziune, cantand osanale propriei lor institutii. In randurile straniului cor (imbracat, cel putin intr-un an, in vestminte… preotesti, apartinand mai multor confesiuni!), am recunoscut fosti studenti de-ai mei, astazi realizatori de emisiuni in Pache Protopopescu. M-a ingrozit felul in care acesti tineri – atat de promitatori intelectual in trecut – slaveau ProTV-ul. Cantau cu guri imense si aveau o licarire bizara in priviri, similara celei din ochii fanaticilor ostasi nord-coreeni. Refuz sa cred ca intelectualitatea autohtona si de aiurea se va lasa invinsa de noul model postindustrial de spalare a creierului. Nu cred ca bunul simt uman innascut poate accepta, genetic, aceste mutatii de mental colectiv. Este doar o chestiune de ani, nadajduiesc, pana cand, in urma „marii saturatii ideologizante", viata va reintra in normal. Tot atunci, sper, vor reveni – si pe birourile elegante ale institutiilor londoneze – felicitarile cu Mos Craciun.