Mostenitorii (I)

Evenimentele politice si sociale din ultima perioada ne trimit cu gindul la un anumit tip de mostenire a clasei noastre politice, a tuturor tipurilor de  dirigenti care au deprins de tineri unele tehnici de a comunica cu cei din jur, cu adeptii si cu ceilalti, specifice unui anumit context. Ma refer la  „competentele" acestor diriguitori in a manipula, a schimba optiunile din mers, a „negocia", a actiona din umbra. Un comportament invatat, desigur, dar deprins intr-un mediu social-politic cu o experienta bogata in tehnica „muncii de culise", a clandestinitatii. Ei sint mostenitorii unei memorii colective care actioneaza ca o pre-reprezentare a prezentului, ca o cunoastere empirica sau ca un filtru cognitiv primitiv, alimentat din unele idei-sursa in adolescenta si tinerete; individul obisnuit nu uita niciodata primele principii, schemele cognitive de baza, imaginile generice si limbajul, proprii epocii sau situatiei in care le-a deprins. Acestea actioneaza apoi, tot restul vietii, ca un motor de cautare, ca o proprietate a inteligentei sale, joaca un rol important in orientarea in viata, in organizarea cunoasterii cotidiene si a sensului vietii. Ele vin din istoria comuna si sint articulate la contextul social, cultural si ideologic prezent, furnizeaza competente sociale, au devenit adevarate institutii si se exprima prin limbaj, obiceiuri, stil interactional. Actorii sociali se vor servi apoi de aceste achizitii, de capacitatile lor si vor impartasi celorlalti experienta lor istorica comuna.

Practica actiunii in ilegalitate a functionat intr-un timp ca un blazon de noblete. O competenta sociala si cognitiva, dind seama despre pregatirea profesionala a personajului. Daca ne gindim bine, majoritatea responsabililor de astazi descind din clasa care a parvenit la putere venind din conspirativitate si care nu si-a abandonat tehnicile nici cind a ajuns la conducere. Unii dintre acesti domni, am impresia, nici nu-si imagineaza ca se poate si altfel. Au trait si s-au format intr-un mediu al aranjamentelor, aliantelor secrete si tradarilor si vad in acest stil normalitatea. O profesiune, o calificare. Limbajul lor, gestica, stilul, discursul – totul le divulga aceasta competenta. Chiar unii intelectuali, atunci ca si acum, s-au mentinut numai prin capacitatea de pliere pe aceasta logica a conspirationismului. O intilnim nu doar in mediul politic, ci si in sectorul economic, in presa, in cimpul universitar.

Am citit mai multe carti despre cei care au ajuns la putere dupa ocuparea tarii de catre armatele sovietice. Era o grupare care s-a format in clandestinitate, care traise dupa normele muncii conspirative si hotara destinele adeptilor prin decizii luate de catre initiati. Care a supravietuit prin ierarhie, supunere, dependenta si sanctionarea necrutatoare a deviantilor, comportamente ce au primit un nume de cod: „disciplina de partid". Si totul a fost invatat in anii de munca din ilegalitate, prin practici conspirative, mereu in umbra; sau in societatile inchise din inchisori. M-a prins cu deosebire o carte a lui Pavel Campeanu, Ceausescu, anii numaratorii inverse (Polirom, 2002), marturia tirzie a unui fost militant si initiat, apoi dizident, sociolog original, mai degraba psihosociolog, capabil de o trezire tirzie remarcabila. Analiza destinului lui Ceausescu nu e decit un pretext. Personajul a fost un produs tipic al contextului, al lumii subterane, care a supravietuit si s-a rodat prin intrigi, complot, hartuire, prin practici produse de o cultura organizationala specifica. E vorba de  formarea pe linga grupul lui Gheorghiu Dej, in penitenciarul de la Caransebes. Ceausescu a avut sansa sa fie acolo, sa se initieze in functionarea „structurilor" si utilizarea lor. De unde atita intuitie la un individ  total necultivat, incapabil sa invete o meserie si sa dobindeasca un statut profesional, incit sa-i domine pe unii oameni mult superiori din partid, iar acestia sa-l accepte? La virsta de 24 ani, cit avea la Caransebes, Ceausescu nu se afirmase prin nimic, el nu avea identitate. Nici sociala, nici de clasa (nu fusese muncitor, nici taran), nici profesionala si nici familiala. Doar o imensa ambitie de a ajunge in virf, o dorinta imensa de putere. Pe exemplul Ceausescu avem o imagine a codurilor grupului, a regulilor sistemului. Primitiv, frustrat si agresiv, el si-a mascat atit de bine structura sa interioara incit i-a inselat pe cei aflati in jurul sau. Intelectuali din partid s-au lasat si ei  antrenati in acest joc al disimularii, fara sa incerce nimic, acceptind pina in finala postura de victime. Au asistat cu totii la episoadele inlaturarii fara mila a  competitorilor lui Gheorghiu Dej, la asasinarea lui Foris si Patrascanu, ambii intelectuali si n-au invatat nimic din aceste episoade. Ce elemente ale sistemului ii hipnotiza pe toti?

N-am decit o explicatie: presiunea psihologica a grupului: practici si norme implacabile, ierarhii bine fixate, cu specializari pe posturi. Normele erau simple: solidaritatea cu cauza comuna si complacerea in starea de izolare, determinata de captivitatea legala. Lipsa de comunicare cu contextul  social, refuzul dialogului cu exteriorul determina o orientare a grupului spre sine, o nevoie de consolidare ca celula izolata, fata de exteriorul strain si deci ostil. Regulile vietii cotidiene din inchisoare, inventate si dirijate de grupul dominant, determina aparitia unui model de putere aparte, caracterizat prin doua trasaturi specifice: personificarea mecanismului de conducere in jurul liderului incontestabil, Gheorghiu Dej ("autoritatea organizationala nu se putea manifesta practic decit ca autoritate personala") si organizarea structurii interioare a acestei minisocietati, de natura sa asigure participarea activa a fiecarui individ si prin aceasta, controlul fiecarui membru. Mecanismul integrarii membrilor presupunea citeva reguli coercitive, de natura politica, aplicarea acestora fiind monopolul absolut al conducerii. Exista o separare intre faza deciziei (luata de catre grupul dominant) si faza executiei, in care erau antrenati membrii ordinari. Acestia participau la aplicarea unei sanctiuni, de exemplu, fara sa fie informati asupra temeiurilor ei. Sanctiunea regla relatiile conducerii cu cel sanctionat, dar si cu intreaga organizatie. Pedeapsa izolarii unor membri functiona ca mecanism coercitiv si avea un efect de intarire a solidaritatii. Toti membrii acceptau dispozitiile primite, fara sa-si puna problema legitimitatii lor. Se intelege, integrarea membrilor in aceasta societate se realiza prin dezindividualizarea lor. Anularea reactiilor critice era considerata o atitudine de militant, iar fanaticii traiau cu frenezie aceasta renuntare la propria libertate. Pentru ca mai apoi sa poata, ei insisi, abuza de puterea lor in scopul supunerii altora. Metamorfoza de la membru obedient la satrap se parcurgea cu repeziciune. Era o atitudine incurajata si exersata, invatata. Iata o ilustrare: dupa actul de la 23 august, grupul a fost anuntat ca sint cu totii liberi. Ei bine, dupa eliberare n-au parasit in graba inchisoarea, au ramas sa se organizeze, sa stabileasca tactica viitoare. Apoi fac cu totii un voiaj al initierii si schimbarii identitare, de la Caransebes la Bucuresti. Un voiaj al cautarii de sine, care dureaza neasteptat de multe zile. Nu se grabesc. In cursul acestei calatorii organizatia isi modifica functia, isi re-orienteaza tactica, devine un fel de grup de prada, "detasamentul de soc al viitoarei dictaturi", cum zice Pavel Campeanu. Aveau deja experienta organizarii, deprinsa in anii de izolare. Aceasta a fost doar adaptata la noile conditii. Cum a condus acest grup, stim cu totii.

Exista acum unii lideri politici care recurg la proceduri ce amintesc de gruparea care a stapinit Romania timp de o  jumatate de veac. Unii dintre acestia – proeminenti, vocali – simbolizeaza un fel de personaj colectiv;  facind caz de informatiile ce le vin din medii secrete, se dovedesc cu deosebire mostenitorii practicilor social-psihologice implementate de inaintasi. Lipsiti de instructia de baza, cu o cultura redusa, acestia urasc, ca si inaintasii, pe cei ce stiu vorbi si scrie romaneste. Nu sint constienti de conditia  lor „culturala". Nu realizeaza ca nu stiu si altceva decit sa se alieze contra societatii, straine lor. Au fost inoculati, „complotismul" e singurul lucru  pe care-l stapinesc ca lumea. Vom da din nou tara unora ca ei?

Publicitate și alte recomandări video