Caută 
7 MIN
Citeam zilele trecute un articol despre "co-sleeping", adica, mai pe romaneste spus, "dormitul in pat cu parintii", in care, pe linga argumente stiintifice solide pro (SIDS – sudden infant death syndrome), exista si o parere contra, exprimata poate nu foarte convingator din punct de vedere literar.
Am fost curioasa sa citesc si comentariile ce acompaniaza, de regula, aceste articole si, precum ma asteptam, parerea contra a declansat o furie generala. Printre cele mai stupide comentarii se regasea ceva de genul "Pai, pina si primatele dorm cu puii lor".
Pe moment, am fost tentata sa raspund cu un cometariu acid si scurt, ("Am evoluat"), dar mi-am dat seama ca mi-as bate gura de pomana (sau "tastatura degeaba").
Ma gindesc insa si la varianta nefericita, in care respectiva mamica traia in fapt in padure, intr-o vizuina de 1 camera, fara caldura, iar puiul putea fi cu usurinta atacat de alti pradatori. Intr-adevar, in aceasta situatie, pot sa ma declar si eu o adepta a "co-sleeping".
Sint deseori fascinata de "ce mai descopera cercetatorii britanici" si nici prin cap nu mi-ar fi trecut ca exista o corelatie intre "pasiunea de a citi" si "numarul de carti pe care il ai in casa". Slava Domnului ca exista un grup de oameni care au ajuns la o concluzie aproape dumnezeiasca: "Exista". Bineinteles ca astept cu interes sa-mi spuna si mie daca este o corelatie directa sau inversa.
Ei, bine, lasind la o parte faptul ca "descoperirile psihologice ale cercetatorilor britanici" ar putea substitui cu succes rubrica "Bancul zilei", ele fiind deopotriva hilare si inofensive, am inceput sa remarc insa ca mai exista o serie de "descoperiri americane" care influenteaza treptat societatea romaneasca.
O sa va intrebati, probabil, cum am sarit asa de la descoperirile britanicilor la cele ale americanilor si oare ce au in comun cele doua. Sincera sa fiu, in afara de limba engleza…, mai nimic.
In ultimii ani, asist buimacita la o invazie de termeni si stiluri de viata "americane": co-sleeping, emotional intelligence, super-nanny, quality time, communication skills, ADHD, fast traking kids, educational programs, FB, B, S, I, science projects in schools, facebook/twitter/wikipedia/internet, McDonald’s, Coca-cola, Halloween party, Valentine’s day, afterschool…etc.
Si stau sa ma intreb cum de, cu toate "delicatesele acestea cultural-educationale", am ajuns sa avem o generatie de copii care sufera de anxietate, depresie, fobie de scoala, diverse tipuri de dependenta, fara reflexe sociale, obezitate, iresponsabilitate, lene, plictiseala, incultura … si lista poate continua.
Nu vreau nicidecum sa afirm ca statistica arata asta. Nu toti copiii din generatia de azi sint asa, dar cred ca tindem spre o astfel de societate.
Modelul educational permisiv, "loving and caring", democratic as putea spune, este ceva complet opus modelului "autoritar" cu care am fost obisnuiti.
Este complet gresit si poti fi acuzat de rele tratamente daca lasi un copil sa plinga. Indiferent de motiv. Copilul model "american" trebuie crescut intr-o atmosfera calda, permisiva, in care sa i se acorde toata atentia si sa nu fie frustrat de nimic.
Acest lucru se traduce prin desfiintarea autoritatii paterne si stabilirea unei noi ierarhii familiale. Copilul devine centru si stapin absolut.
In practica asistam in primul rind la extinderea perioadei de "co-sleeping" pina aproape de 9 -10 ani.
Regulile de baza care se doresc a fi introiectate in supraeul copilului, care va deveni la un moment dat constiinta sa morala, nu se mai regasesc niciunde.
Pedepsele nu mai pot fi aplicate, deoarece, din frageda pruncie, copilul stie ca poate suna oricind la 112 sa reclame un parinte potential abuziv fiindca i-a dat o palma.
Si ajungem, astfel, la virsta de 3-4 ani, cind copilul lipsit de reguli, sensibil la frustrari isi incepe socializarea in gradinita.
Aici, incepe de timpuriu sistemul educational sa-si exercite influentele benefice in stimularea capacitatilor intelectuale. Jocurile cu plastilina, papusi, masinute, jocurile sociale, jocurile de rol sint desuete si pierd in fata "initierii timpurii in calculatoare", "limbi straine intensiv" etc.
Este uluitor cit de incintati sint parintii in fata copilului care stie deja sa porneasca un calculator si sa se joace cu joy-stick-ul, cind el este inca in pampers si nu a ajuns sa dezvolte nici macar continenta sfincteriana.
Deja in grupa mijlocie avem teste prin care se evalueaza capacitatile grafo-motorii, coeficientul de inteligenta emotionala si capacitatile lingvistice deosebite.
In clasa I, orice copil stie deja sa scrie literele si cifrele, inainte sa inceapa sa faca bastonase. Sistemul educational americanizat de calificativele "FB, B,S, I" (presupun ca acest lucru isi are originea in sistemul A,B,C,D) ofera toleranta si nu streseaza copilul din punct de vedere al performantei scolare.
Prin natura meseriei mele, cea de psiholog clinician, vad zilnic copii care afirmativ au note foarte bune ("FB","B") si care in clasa a III-a, a IV-a sint analfabeti. Bineinteles ca este vorba de copii cu deficiente cognitive, dar oare iti trebuie 3-4 ani sa realizezi, in calitate de cadru didactic, ca ceva nu e in regula?
Imi aduc aminte de o problema delicata ridicata de invatatoarea fiicei mele la prima sedinta cu parintii, in clasa I, in care nu stia cum sa procedeze in cazul acelor copii care erau neascultatori, agresivi fizic si verbal. Stiam ca noile regulamente interzic ca invatatorul sa mai poata aplica pedepsele standard cu care noi am crescut (pus la colt, tras de urechi, dat cu linia la palma) si am facut greseala de a intreba in plen de ce nu se poate scadea nota la purtare.
Nu stiu care a fost reactia mai puternica: a invatatoarei sau a parintilor, dar cert este ca a trebuit sa ma prefac ca inteleg ca aceasta metoda este invechita si ca are ca efect faptul ca streseaza copilul, care in cele din urma ajunge sa nu mai fie deloc interesat de ce note are.
Am pus si urmatoarea intrebare: "Atunci, de ce oare mai exista nota la purtare?". Era retorica.
Oricum, daca te confrunti cu un copil neatent la ore, obraznic, care nu poate sta locului si deranjeaza pe ceilalti, incapabil sa-si faca bastonasele, nu e nicidecum vina parintilor sau a invatatorului, caci am descoperit "ADHD".
Tot in clasa I am aflat ca astazi "sportul poate fi periculos" si, prin urmare, copilul nu poate participa la ora de educatie fizica decit daca are un "aviz de la medicul de familie". Eu stiam ca cei scutiti duceau o scrisoare medicala, dar, iarasi, lucrurile s-au schimbat. In fond, sportul la scoala este total nefolositor si de ce sa ne mai batem capul?
Orice parinte dornic sa petreaca "quality time" cu copilul sau va apela la un "afterschool". Nu stiu cum se face ca nimeni nu a sesizat ca exista un conflict de interese in aceasta situatie. Adica, un fel de dubla constringere in ceea ce priveste performanta copilului si prestatia invatatorului. Si spun asta deoarece majoritatea parintilor aleg sau sint fortati sa aleaga sa trimita copilul la un afterschool unde "presteaza servicii" invatatorul.
In clasa a II-a am inceput sa vad mijind mugurii "proiectelor de stiinta". Fiica mea mi-a comunicat ca are de facut un "proiect" despre cai "de pe internet". Nu mica mi-a fost mirarea sa constat ca enciclopediile despre animale sau alte carti nu erau "conforme" cu cerinta, dar au primit si instructiuni despre copy&paste.
Am tot incercat sa-mi dau seama cum oare este capabil un copil care inca nu stie sa citeasca fluent sa extraga ideile pricipale dintr-un text, sa faca o compunere (vorbim de clasa a II-a), sa indeplineasca o asemenea cerinta. Raspunsul e simplu: el nu poate, dar parintii – da.
Nu imi aduc aminte cu placere nici de Halloween party, Valentine’s day sau de petrecerile organizate la scoala, la care erau nelipsiti "animatorii".
Stau si ma gindesc: cum, oare, reuseam noi sa ne descurcam sa ne simtim bine la o petrecere, copii fiind? Privind copiii generatiei de astazi la o astfel de petrecere, ai sentimentul ca imaginatia si reflexele sociale au pierit cu totul. Si daca nu au invatat sa se joace pina la 7 ani, mai sint capabili sa invete ceva, tinind cont ca aceste abilitati sint la baza procesului de invatare in general? Dar nu trebuie sa ne sperie acest lucru, fiindca sintem pe cale sa reducem componenta sociala la una virtual-sociala, caracterizata de abilitatea de a trimite sms-uri, update de profil "facebook", "chat", jocuri virtuale. Si veti fi probabil surprinsi caa orice copil cu retard mental usor, daca are la dispozitie instrumentele necesare (PC, telefon mobil), stie sa se descurce de minune.
La sfirsit, ma intreb daca nu ar fi mai simplu sa folosim principiul tertului exclus pentru a aprecia performantele (OK/nonOK), sa facem afterschool-ul obligatoriu si scoala optionala, si statul sa fie obligat ca, in loc de manuale scolare, sa furnizeze un calculator cu abonament la internet. "Laptele si cornul" pot fi inlocuite cu "McDonald’s ^ Coca Cola" si fiecare copil sa beneficieze de un curriculum adaptat personalizat. Ah, si pentru copiii neastimparati sa existe un dozator de diazepam!
In psihoterapie exista o regula generala care spune ca, orice ar spune clientul, terapeutul trebuie sa-l asigure ca totul este foarte bine. Ma intreb daca educatia s-a transformat intr-o sedinta continua de psihoterapie. Si daca raspunsul este afirmativ, nu-i nimic, la sfirsit facem un "banchet" (ghici termenul corect) pentru celebrarea copiilor "quite intelligent". "In tara lui mura-n gura / totu-mi este pe masura…". (Text preluat de pe site-ul www.contributors.ro)
