Norocosul Bacovia

Saptamina trecuta s-au implinit 130 de ani de la nasterea lui Bacovia. Am ezitat mereu sa scriu despre acest poet pe care il stiu pe de rost aproape in intregime. Doar ca, tot saptamina trecuta, am inceput sa lucrez la un eseu mai consistent despre autorul Plumbului. Daca tot o fac, sa fie acum, cit am mina in ghips; despre Bacovia nu se poate scrie oricum… Decupez, in aceasta situatie de avarie, citeva pasaje din eseul meu. Este prima oara cind public fragmente din el. Ce rost are sa mai scrii intr-un cotidian despre un poet, se vor intreba multi. Are. Oricum, cine nu e interesat nu citeste articolul, mai ales ca titlul ii spune clar despre ce este vorba. Dar daca o singura persoana, daca un singur elev deschide o carte de Bacovia si citese citeva poeme, acest articol isi face toti banii (nu spun citi…)

Prefer sa-l citesc pe Bacovia din Plumb, Scintei galbene, Cu voi, Comedii in fond prin prisma celui din Stante burgheze, Poezii ori din textele postume. Cum e acest Bacovia? In primul rind, total plictisit sa mai „poetizeze". Scrie cuprins parca de o stare de „spleen", pe care nu mai crede insa ca e necesar sa-l imbrace poetic. Bacovia pare a avea constiinta ca totul a fost scris, ca nimic nou nu mai e posibil. Resimte, oricum, acut criza limbajului poetic; pe de o parte, a reveni la formula poetica pe care a brevetat-o nu mai reprezinta o solutie viabila; pe de alta, a incepe sa scrie altfel i se pare inutil si imposibil. Si totusi o face. De aceea, textele scrise incepind cu volumul Stante burgheze sint orice, doar „poezie", in intelesul clasic al termenului, nu. Putem sa spunem „antipoezie", dar nu cred ca in acest mod le definim in vreun fel. Bacovia este printre primii din literatura romana care descopera literalitatea, care resimte obligativitatea renuntarii la orice efort periferic de a poetiza. A poetiza inseamna pentru el a falsifica. A trada ceva care, in plan existential, este acut, dar, mutat intr-o ordine artificiala, cea a textului, isi pierde vitalitatea. Bacovia cunoaste abia acum adevarata criza: cea a limbajului poetic. Nu e nimic decorativ in acest nou impas, gravitatea, adevarata gravitate abia acum incepe, cind poezia nu mai este capabila sa ii ofere un paliativ. Aceasta criza a limbajului poetic este totodata o criza existentiala, de o intensitate care se tradeaza doar in efortul poetului de a cultiva simplitatea. O simplitate voita, construita, dar cu nimic falsa. Premeditata, dar nu trucata. Pusa, inevitabil, in scena, dar nu fariseica. Dincolo de aparenta ei, nervii sint intinsi la maximum.

La nivel stilistic, prima impresie este ca autorul aboleste sintaxa. Poemele devin niste inventare al caror ideal pare a fi prozaismul. Privind catre „proza vietii", autorul renunta la orice artificiu de litera(tu)ritate si lasa textul sa pluteasca intr-o materie fara contur.

Acest ultim Bacovia devine un contabil constiincios al banalitatii, al locului comun, pe care il cauta, il selecteaza atent, il cultiva. Nu ai cum sa nu citesti si o urma de ironie, de parodiere a unui vechi stil elaborat in aceste texte.

Bacovia nu este un lipsit de vitalitate si un deznadajduit, asa cum incearca sa ne convinga recurgind la aceasta retorica a simplitatii. Cultiva banalitatea nu doar dintr-un apasator sentiment al lipsei de sens, dintr-o prejudecata existentiala a anodinului, ci si din amuzament. Bacovia – ludic? Sigur ca da…

Sa recitim, neutri daca putem, citeva pasaje din Divagari utile: „O, buno, tu muncesti si eu stau?… S-a naruit echilibrul…"; „Sintem toti niste misei; nu descifram caisa de zarzar" (doar Bacovia putea asocia verbul „a descifra" cu substantivul „zarzar"); „Baconsky, lasa pe Cicerone sa vorbeasca despre mine."; „O minte daca-ti vine-n cap, n-o pierde! e-n functie de creier." (memorabil panseu, 100% bacovian); „La munca!… Nu lenesi, natarailor, la munca!!"; „Asa este Gabriel. Cind el are, eu nu am; cind eu am, el nu are…"; „Socialismul este prietenul meu. Sa beau si eu in cinstea lui, ca la puntea leilor…"; „Am venit batrin si trist pe acest pamint, ca sa vad Luceafarul de la Bacau…"; dar si: „Bacau, adio, pamint cult… Sint in Bucuresti…"; in fine: „Fustele ne fura privirile, sa nu ne pierdem mintile…". Dar mai ales: „In poeme de Plumb, acolo sint de neintrecut…"; si: „Imi pare rau ca zeii nu s-au consfatuit si despre mine, Bacovia Gheorghe… unde sint cam tare…". Astfel de fragmente nu sint scoase din context din simplul motiv ca ele nu au un context. Sint, daca vreti, aforismele lui Bacovia. Concentrarea maxima a viziunii sale asupra lumii, asupra poeziei. Cita gravitate si cit histrionism se afla in aceste panseuri dezarticulate, scrise parca in bataie de joc?

E o stingacie justificata de caracterul lor efemer, de neglijenta redactarii lor sau este una cautata, adevarata marca stilistica? Bacovia are darul unor contorsionari ale limbii care fac inutila gramatica. Lucian Raicu a observat bine acest lucru. Iata, de pilda: „O autoprefata sau fotografie la un volum adauga a intelege mai aproape pe autor". „Adauga a intelege", asadar… Sa recitim din poezie: „Voi bea, ce sa fac?/ Pina la analiza, ma distrez./ De ce sa ne temem/ Despre un «aiurez»?" A te teme „despre un aiurez"? Da, de ce nu? Dar sa ne reamintim si o poezie mult mai cunoscuta, care doar datorita frecventei sale invocari ne poate suna „firesc": „Sint citiva morti in oras, iubito,/ Chiar pentru asta am venit sa-ti spun". Nu e o greseala de punctuatie, Bacovia este extrem de atent nu doar la punctuatie, ci la orice amanunt. Imi vine in minte reactia nedumerit-admirativa a lui Lucian Raicu: „Crezi ca stii ce este poezia si constati ca te-ai cam inselat: «Ma gindesc pentru niste bani»." Cita seriozitate si cit joc incape in astfel de texte? Cita seriozitate, cita gravitate a jocului?

Bacovia este, daca recitim fara inertii si cu mare atentie intreaga sa poezie, un ludic grav, un histrion care se ia in serios. Ne este greu sa ne debarasam de imaginea poetului ftizic, palid, frecventind iubite in agonie, intr-un cadru urban in dezintegrare. Perspectiva este mai mereu insa una livresca, Bacovia se inspira, ca toti marii poeti, din poezie, nu din realitate. De aceea nu inceteaza sa-si numeasca modelele: Edgar Poe, Rollinat, Baudelaire, Verlaine. „Corbii" nu sint cei care fac rotocoale deasupra parcului municipal, ci cei descinsi din poezia poetului Tradem. Este de mirare cite inertii, cite crase locuri comune cultiva poezia lui Bacovia din aceste prime volume.

Si atunci, in ce consta originalitatea poetului? Tocmai in forta de a resemantiza cliseul montindu-l intr-o structura muzicala inedita. De aceea, Bacovia raspunde sensibilitatii cititorilor modelati de poezia ultimelor decenii. Spre deosebire de alti congeneri, Bacovia este un norocos.