Caută 
4 MIN
De cite ori intimplarea face ca o pelicula de tip "Exorcistul" sa ajunga inaintea ochilor mei, ceea ce ar trebui sa inspire groaza se lasa inlocuit de un suris benevol, aducator de vesele amintiri trecute. Explicatia acestei atitudini nefiresti (vezi un film de groaza ca sa te ingrozesti, nu?) sta intr-un fragment de real petrecut in urma cu vreo zece ani. Ca june lucrator in redactia unui saptaminal iesean, imi luasem sarcina de a aduna informatii despre un presupus caz de telechinezie. Un coleg de-al meu se pricopsise cu un subiect si mai plin de "carnita". Cica intr-un sat aflat la intretaierea judetelor Suceava si Botosani vietuia un om al Domnului care isi facuse biserica particulara. Numele satului si identitatea personajului principal pot fi asternute sub uitare. Cind am ajuns aproape de destinatie, firul de zvon care strabatuse pina la Iasi prinsese deja contur si adevar. In zona, tot norodul stia despre ce este vorba si dadea indicatii precise. Pe partea stinga a drumului dinspre Botosani spre Suceava, cu zidaria exterioara inca neuscata, un complex de constructii asemanatoare unui locas monastic dadea marturie despre bunavointa oamenilor si despre spiritul gospodaresc al slujitorului cautat de o lume intreaga.
In paranteza fiind spus, despre traitori cu initiativa s-a mai auzit. Cind si cind, ziarele dau de veste despre asemenea intreprinzatori care renunta la ascultarea fata de Mitropolie si se apuca sa raspindeasca idei de credinta pe cont propriu. Biserica ii cateriseste si ii considera eretici, ei se considera indrituiti sa faca ceea ce fac. Astfel de initiative private, nascute din orgoliu, frustrare ori din alte pricini, smintesc constiintele bietilor crestini, dar aceasta e o cu totul alta naratiune.
Cum scriam, ajunseram la zidirea dintre sate, sub lumina laptoasa a soarelui jilav dintr-o dimineata somnoroasa de duminica. Biserica gemea de lume. Abia te puteai strecura soriceste sa arunci o privire iute. In mijlocul bisericii, pe un scaun, statea Parintele (scriu cu majuscula ca sa redau amestecul de teama si admiratie netarmurita pe care nevoiasii adunati sa caute scapare il transmiteau prin fiecare vocabula rostita). Figura severa de drept-vorbitor, glas aspru, mare, patrunzator, vesminte impunatoare. La picioarele Parintelui, pravalit sub greutatea strivitoare a unor suferinte nelamurite se afla un trup aparent neinsufletit. Mai intr-o parte, legat cu lanturi de un stilp de sustinere, se afla un alt suflet pierdut, ai carui ochi fiorosi si scrutatori cautau in multime ceva ce nu putea fi gasit. Parintele incanta. Din vreme in vreme, neinsufletitul prindea viata si le facea parul maciuca participantilor la eveniment prin ragete fioroase, al caror ecou se spargea in pictura proaspata a lacasului. Efectul era si mai puternic ori de cite ori inlantuitul isi unea fortele sonore cu cele ale pravalitului, intr-o impletire apocaliptica de umanitate ratacita intre urlete de bestie. Pravalitul fusese adus si era bine tinut de mai multi membri ai familiei, inlantuitul nu parea a se fi aflat in grija cuiva.
Multimea trepida incinsa de forta de decompresie afectiva a dezlantuirilor explozive de energie sonora si trupeasca. In clipele de climax (au fost mai multe), vocea Parintelui se inalta precum sabia cea facatoare de dreptate si lovea cu sete in nevazutul care provoca torsiunile corpurilor supuse presiunii cuvintelor din moliftele Sf. Vasile cel Mare.
In scurtele si pretioasele perioade de acalmie, multimea isi tragea sufletul, asteptind cu inima la gura cele ce aveau sa mai fie. Ritualul de exorcizare se apropia de sfirsit. Era liniste, atit de liniste, incit o ureche fina ar fi putut auzi cum sfiriiau spre bolta fuioarele gingase de fum, izvorite din cadelnita, si mocnitul jarului minuscul care topea tamiia. In clipa cea suprema de liniste, moment in care pina si cei doi nefericiti, pravalitul si inlantuitul, incremenisera ataraxic, un tiriit subtiratic si jucaus de telefon mobil lovi ca un ciocanel al ispitei timpanele poporului adunat la spectacolul bulversant al exorcizarii. Cu o naturalete coplesitoare prin simplitate, cu un firesc al deprinderii care l-ar fi luat pe nepregatite pina si pe Marele Vasile al Cezareii, omul Domnului strecura o mina sub patrafir, scoase o dracovenie made in China, apasa scurt si decis butonul de acceptare a conversatiei si rosti cu glas aspru, mare si patrunzator, aidoma celui din incantatiile de mai inainte: "Sint la o exorcizare. Te sun eu mai tirziu".
Apoi, cu aceeasi discretie cu care se lasase patruns de flama egoista a micii conversatii de rutina, slujitorul strecura mina sub patrafir, ascunse cu delicatete unealta de pierzanie, isi drese nitelus arhitectura armonica a vocii si concluziona, in admiratia muta a multimii: "Amin".
E lesne de inteles ca am parasit acea lume cutremuratoare cu sufletul tulburat si cu mintea biciuita de intrebari grave. Chiar si astazi, dupa atita amar de vreme, ori de cite ori intimplarea face ca o pelicula de tip "Exorcistul" sa ajunga inainte ochilor mei, groaza face loc intrebarilor sfichiuitoare de atunci: Oare cu cine vorbea Parintele si ce-o fi vrut, de fapt, sa zica?
