Caută 
3 MIN
Scriu in mare graba si cam anevoie, pentru ca am o temperatura urita si, daca deschid aceasta paranteza – care poate deranja destula lume prin caracterul ei cam intim (bine, clinic!) -, e fiindca mi-am cautat de curind prin jurnalele anilor trecuti si am dat de un fragment in care comentam o marturisire a lui Codrin Liviu Cutitaru. O marturisire care ar fi putut, la o adica, sa cada in cabotinism, dar care si-a pastrat, totusi, prospetimea si firescul puseului de moment, marturisire care are exact tonul uzual al unei discutii intre prieteni. Cei care scriu stiu ce greu e sa pastrezi un ton rezonabil atunci cind vine vorba de lucruri personale, de zone care tin de fieful tau particular: la riscul cabotinismului se adauga, fatal, pericolul grandilocventei si efectul este, de regula, diametral opus celui scontat.
Iata despre ce era vorba, dupa care fac cuvenita plecaciune inferentei spre a trece la subiect: „Am scris frenetic acasa, la Universitate, in biblioteca, pe volanul masinii, in tren, in avion, dimineata, dupa-amiaza, seara, noaptea, vesel, trist, relaxat, angoasat, optimist, sceptic, sanatos, bolnav, de mina, direct pe computer, pe foaie velina, dictando, albastra, alba, roz, ingalbenita, cu pixul, cu creionul, cu stiloul, flamind, satul, obosit, odihnit, in zile de lucru, de sarbatori, in momente de criza sau echilibru, pe parcursul unor esecuri ori victorii, adica – asa cum stim ca se zice – la bine si la rau. Pot explica, fara probleme, cum am scris, cit am scris, despre ce am scris si unde am scris. Mai greu mi-ar fi sa spun de ce am facut-o (si o fac in continuare) cu atita consecventa".
N-as putea raspunde prea limpede nici eu la intrebarea din ultima fraza, desi o explicatie, oarecum colaterala, parca m-ar vizita: se scrie si dintr-un anumit orgoliu sportiv, daca se poate spune asa. Scrisul este un pariu cu propria inertie (sau impotriva ei, mai exact) si il practici ca pe o competitie cu alteritatea ta: el are o miza sociala (orice am scrie, comunicam, in fond), dar un punct de plecare prin excelenta psihanalizabil.
Ei, bine, e tocmai cazul lui Iulian Ciocan, tinarul scriitor basarabean care s-a injugat la o corvoada cumplita, dupa mine: de a prezenta zilnic, la postul din Chisinau al Radio Europa Libera, al carui angajat este, cite de o tableta despre orice acroseaza (si la noi, credeti-ma, pina si lifturile, vorba lui Alex. Stefanescu, sint de stinga, exasperindu-te prin imobilitatea lor) un om in carne si oase, aici, in lumea dintre riuri. Dincolo de ratiunile practice, pecuniare etc., care l-au determinat pe Iulian Ciocan sa faca aceasta grozava prinsoare, cred ca trebuie vazut – si in cazul sau – o premisa orgolioasa. Orgoliu, intii, confirmat de exercitiul in sine, de practica lui metronomica, zi dupa zi (cum suna titlul unei carti de Mircea Petean). Si, apoi, de adecvarea niciodata dezmintita la mesaj, de efortul mereu pe linie de a comunica, de faptul ca nu deroga nicicind, fie si accidental, in beneficiul calofiliei. Bine, ca aici isi spun cuvintul si rigorile microfonului: textul, facut pentru a fi citit, trebuie sa strabata din prima timpanul si sa ajunga integral la destinatar; nu-i cu putinta sa-ti fie accesat si a doua oara, cu o atentie mai sporita si intr-o stare de spirit mai generoasa, cum se intimpla cu printul sau pe net.
Toate trasaturile acestea se vad foarte bine la reluarea in volum: Realitatea cu amanuntul la Europa Libera, aparut recent, intr-o serie de alte patru si de acelasi autor, ca intr-un fel de recapitulare, acum cu incetinitorul, a istoriei noastre recente. Impresia este naucitoare: un roman – indirect, desigur – de automatisme politice, culturale, sociale, economice, o proiectie scirbita (si totusi donquijotesca, fiindca, iata, nu renunta, persista, persevereaza!) a realitatii noastre, filtrata intr-adevar cu amanuntul, de la inaltimea unei staturi de contribuabil – ipostaza impersonalizatoare asumata constient. Ne regasim in, practic, orice afirmatie sau concluzie: atuul autorului e un imparabil bun-simt, caruia nu i se poate subscrie decit din rea-vointa.
„Imi trece uneori prin minte – spune intr-un loc Iulian Ciocan – un gind nastrusnic: dar poate ca nici noi nu sintem in stare sa punem lucrurile la punct? Poate ca nici nu avem capacitatea de a construi o societate in care legile sa fie respectate, impozitele platite si saracia invinsa?" In stilul acesta, moderat, dar necrutator, sint scrise toate tabletele. O voce care si-a asumat neutralitatea pentru a spune adevarul.
