Onoarea unui rector

Revin si astazi la chestiunea Nicolae Ionescu, fostul profesor-fondator al Universitatii din Iasi, politician influent, ajuns chiar, pentru aproape un an, ministru de externe intr-unul din guvernele lui I.C. Bratianu din anii saptezeci ai secolului nouasprezece. In articolele anterioare am incercat sa discut paradoxul absentei posteritatii sale, in ciuda popularitatii si influentei sale din epoca, la Iasi, cel putin.

Se poate sa ma fi grabit putin. N. Ionescu ne-a lasat un tip de personaj public imperisabil. Am vorbit de clientelismul si demagogia sa xenofoba, de lunga sa cariera universitara fara sa fie obligat sa probeze vreo competenta anume. Astazi voi vorbi de publicistul N. Ionescu, a carui cariera tumultuoasa o cunoastem mai ales din reactiile provocate contemporanilor, printre care Hasdeu, de exemplu, el insusi un publicist frenetic.

In aceasta din urma calitate, Ionescu este de o modernitate aproape sideranta, daca putem accepta ca modernitatea inseamna nu numai o succesiune de fabule morale cu privire la frumusetea progresului. N. Ionescu este parintele scandalului de presa in spatiul public romanesc. Sau, ma rog, unul dintre cei mai insemnati fondatori in aceasta directie. Se intelege ca libertatea presei, care in lumea romaneasca se instituie odata cu intrarea in vigoare a prevederilor Conventiei de la Paris, inseamna, pe linga aparitia unei pluralitati de voci in spatiul public, si libertatea de a folosi presa ca instrument de presiune in scopuri care nu au legatura cu interesul public. Destul de repede, in anii saizeci ai secolului XIX, presa devine adesea o trompeta pentru stigmatizarea adversarilor. Foarte modern. Infernal de modern.

In acest caz, scandalul l-a avut ca tinta pe Titu Maiorescu, tinarul rector al Universitatii. Episodul a fost evocat de catre E. Lovinescu si Z. Ornea in biografiile lor dedicate lui Maiorescu, in general pe baza epistolarului sau, astazi editat de asemenea. Un volum cu actele afacerii a fost tiparit in acel an, de catre Maiorescu si suporterii sai. Chiar si la o privire superficiala, putem remarca teribila intensitate dramatica a scandalului si faptul ca biografia unuia dintre cei mai insemnati romani a depins la un moment dat de foarte putin.

Pe 3 august 1864 (stil vechi), aparea in Tribuna romana, ziar care ii apartinea lui Nicolae Ionescu, o scurta notita in care se vorbea, cit se poate de aluziv, de un caz de adulter in mediile intelectuale iesene, cerindu-se interventia ministerului pentru a se pune capat acestei situatii scandaloase. Ca sa fie si mai limpede, vor urma, in scurt timp, inca alte doua articole, in care se sugera mai explicit existenta unei relatii adulterine intre Maiorescu si Emilia Claudine Rickert, pedagoga la Scoala Centrala de fete si care era oarecum o apropiata a junimistilor. Nu se oferea, desigur, nici o proba clara in sprijinul afirmatiilor respective.

Maiorescu incearca sa-l contracareze, initial, prin actiuni de culise. Era inca prieten cu V. A. Urechia, fostul sau coleg de la Universitate, numit de citeva zile director in minister. Astfel ca va obtine in scurt timp suspendarea lui N. Ionescu, pina ce acesta urma a face proba veritatii spuselor sale, si cere ca ministerul sa declanseze o ancheta a procuraturii. Ofera apoi un drept la replica in numele Comitetului Instructiunii, pe care-l prezida. Dar desigur ca reactia cea mai buna a fost realegerea sa ca rector, la finele lui septembrie 1864 (in acei ani, rectorul se alegea anual!).

Pare greu de inteles astazi de ce era nevoie de o ancheta a procuraturii pentru o problema care tine mai mult de morala publica. In mod surprinzator, cel putin pentru Maiorescu, rezultatul acesteia nu-i este favorabil. Procurorul care ancheteaza in aceasta afacere este un apropiat al lui N. Ionescu. Maiorescu ignorase, pare-se, influenta lui Nicolae Ionescu in Iasi. Sintem intr-un moment cind se configurau retelele clientelare in jurul cercurilor politice. N. Ionescu, pasoptist cunoscut, pusese deja bazele a ceea ce va deveni mai apoi "Fractiunea libera si independenta", o grupare politica nascuta la Iasi, care se va asocia cu "rosii" munteni ai lui I. C. Bratianu si C.A. Rosetti. 

Consecinta acestei anchete este ca N. Ionescu va fi repus in drepturi de catre ministru, iar Maiorescu suspendat din toate functiile (rector, profesor al Universitatii, director al Scolii Normale, presedinte al Comitetului Inspectiunii, care era forul tutelar al scolilor publice din Moldova, etc.). Urmeaza un lung proces, timp in care Maiorescu nu doar ca ramine fara nici un venit, timp de noua luni, cit va dura procesul, desi avea deja familie si chiar un copil, dar trebuie sa suporte o notorietate negativa greu de imaginat chiar si astazi. Epistolarul sau din aceasta epoca ne arata o tensiune nervoasa de nedescris.

Trebuie spus ca in aproape cei doi ani de cind venise la Iasi, Maiorescu isi facuse o solida reputatie publica. Tinea frecvent prelegeri publice, ocupa principalele pozitii bazate pe meritul intelectual din fosta capitala a Moldovei. Avea, evident, multi suporteri, mai ales printre auditoarele prelegerilor sale, isi formase un cerc de apropiati, impreuna cu care, de altfel, in primavara lui 1864 va fonda Junimea. Acestia il vor sustine, inclusiv financiar, in timpul procesului. Pe unii, ca V. A. Urechia, ii va pierde acum definitiv. Avea, desigur, si inamici intr-o masura suficienta, pe care-i subestimase, foarte probabil, constituiti in jurul lui N. Ionescu, indeosebi o parte a dascalimii locale si a unora dintre profesorii ardeleni de la Universitate. Unii erau nemultumiti de pozitiile detinute de Maiorescu si apropiatii sai in cadrul sistemului scolilor publice, altii erau motivati de antipatii personale. Foarte probabil, impetuozitatea tinarului Maiorescu ii agasa. Este, de altfel, unul dintre primele conflicte din mediul academic si intelectual romanesc. Procesul se desfasoara in doua etape. Mai intii, in prima instanta, sentinta ii este defavorabila, mai mult ca urmare a unor complicatii birocratice. N. Ionescu pusese la bataie intreaga sa retea locala, montind o veritabila cabala, in care este implicata si viitoarea dna Micle, care depune marturie (falsa, dupa cite se pare), ca si altii, portari, profesori etc.. El insusi joaca un rol de procuror neoficial, beneficiind de dreptul de a interveni in timpul sedintei. Marturiile erau incidentale, am spune astazi, iar proba suprema a constituit-o un fragment din jurnalul pedagogei Rickert.

La apel, insa, se dovedeste ca fragmentul din jurnalul respectiv era un fals. Mai mult, ca intr-un film hollywoodian oarecare, unul dintre martori, o eleva a liceului respectiv, aflata in plina criza mistica, care sustinuse ca-l vazuse pe Maiorescu iesind intr-o seara din camera pedagogei, isi schimba marturia. Voia sa se calugareasca. Astfel ca Maiorescu este declarat nevinovat si reprimit in toate posturile detinute anterior.

A fost, se pare, o experienta decisiva pentru Maiorescu in mai multe privinte. In primul rind, il va obliga sa constate ca pozitiile publice sint fragile la Portile Orientului si sa incerce, in consecinta, a nu mai fi dependent de posturi publice. De asemenea, scandalul il va face sa se rupa complet de post-pasoptismul demagogic si clientelar dominant. Sub unghi cultural, s-ar putea ca acest scandal sa fi fost benefic. Nu numai ca tinerii din jurul lui Maiorescu obtineau o victorie de prestigiu, dar mai ales recoltau beneficiile solidaritatii ca produs al unei forme de sociabilitate intelectuala. Junimea n-ar fi functionat, probabil, fara acest triumf juridic. In acelasi timp, este momentul in care Junimea isi structureaza o pozitie ideologica, al carei prim semn va fi articolul lui Maiorescu, din 1867, Contra Scoalei Barnutiu. Din pacate, istoricii judeca efectele culturale si mai putin dramele personale.

Scandalul arata, in acelasi timp, importanta onoarei in societatea romaneasca a timpului, o prelungire a Vechiului Regim si la care elita romaneasca a timpului aderase ca la un cod cultural obligatoriu. Ne putem imagina astazi, cel putin in Romania, ca un scandal de imoralitate sa fie un motiv de a fi demis dintr-o pozitie publica? Din fericire, mijloacele de a regla asemenea diferende de onoare erau atunci infinit mai simple: prin duel sau la tribunal. Maiorescu alege acum calea tribunalului. Peste citiva ani, va alege duelul. Cu pistoale, nu cu vorbe de duh. Pretul onoarei nu avea limite.