Picatura romaneasca

Cind l-am cunoscut pe Grigore Vieru? In 1980, cred, la inaugurarea Muzeului "M. Sadoveanu" din Copou. Ajunsese in Iasi impreuna cu un alt remarcabil poet basarabean, Liviu Damian, plecat si acesta, intre timp, la cele vesnice. Erau amindoi topiti de intilnirea cu Iasul, cu scriitorii ieseni, dar timorati, cenzurindu-si cuvintele, de teama unor "ascultatori" care – presupuneau – se aflau pe urmele lor. Nu-i exclus. Lui Vieru ii aparuse, in 1978, la Editura Junimea, un volum de poeme, Steaua de vineri, prima lui carte in alfabet latin… Sub titlul Privire prin ochean, scrisesem un comentariu la aceasta insolita aparitie, in revista Cronica. Titlul vroia a sugera ca, de dincolo de Prut, nu se putea privi spre tara-muma decit prin ochean… Erau, in text, si alte esopisme, cuie si cuisoare ce, credeam eu, naiv, nu vor fi depistate la vama sovietico-moldoveneasca. Prin nu stiu ce minune, Vieru primea, in acea perioada, revistele Cronica si Convorbiri literare. Asa incit, cind ne-am intilnit, am fost curios sa aflu cum a receptat cele scrise de mine. Nu primise, dintre toate, doar acel numar de revista, dar citise textul cind a ajuns in Bucuresti. (Pe atunci, ca sa ajungi de la Chisinau la Iasi trebuia sa treci prin Bucuresti, via Moscova!) Era incintat, inlacrimat, emotionat. Desigur, la acea ceremonie inaugurala toti il asteptau sa vorbeasca. Inainte de-a lua cuvintul, m-a intrebat, cu glas soptit si nelinistit: "Nicolae, cine sint acesti oameni? Ce sa le spun?". Habar n-aveam daca in asistenta se afla vreun kaghebist, cit despre securisti, erau in exercitiul functiunii, doar faceau parte din peisajul cultural si bahic al urbei, ii stia toata lumea… "Spune ce ai pe suflet, Grigore. Nu-ti fie teama!", l-am indemnat. Si a vorbit: aforistic, oracular, transparent, aluziv – asa cum era si-n poeziile lui, mioritice, as spune, in care suspina o "maicuta batrina / cu briul de lina", intruchipare a matricei eterne.

L-am mai vazut in ’88, la Teatrul National din Iasi, intr-un spectacol itinerant de poezie si muzica, in care el era vedeta, profetul asteptatei libertati. La Chisinau incepuse perestroika, glasnosti-ul gorbaciovist si, iarasi nu stiu prin ce minune – dar Securitatea stie! – lui Vieru si ucenicilor sai li s-a dat voie sa-si spuna oful prin tara, in citeva spectacole care pur si simplu entuziasmau si, poate, coagulau multimile. Cu atit mai mult cu cit traiam, aici, anii cei mai cruzi – dar ultimi – ai dictaturii ceausiste. Ceausescu se (ne) izolase complet, atit de Vest, cit si de Estul dinspre care venea un neasteptat suflu eliberator. In acei ani – va amintiti? – iesenii isi orientasera antenele tv. pe Chisinau si pe Moscova, ardelenii – pe Budapesta si pe Belgrad, muntenii – pe Sofia… Am urmarit cu sufletul la gura si uneori (nu mi-e jena sa marturisesc) cu lacrima in ochi lupta basarabenilor – carora Grigore Vieru le-a fost port-drapel – pentru limba noastra cea romana, pentru grafie latina, pentru drapel tricolor, pentru Desteapta-te, romane! Astazi toate acestea par niste patetisme cazute in desuetudine, dar in urma cu 20 de ani ele erau radacina de foc a identitatii si supravietuirii unui colt romanesc de tara.

De altfel, dupa auroralii ani ’90, treptat, printr-o tenace infiltrare si propaganda de sorginte moscovito-comunista, toate aceste bunuri de pret s-au pierdut. S-au schimbat imnul de stat si drapelul. Limba vorbita de Voronin si ai lui este moldoviniaska. Chiar intre artizanii revolutiei basarabene a intrat dihonia: dintr-un pagubos orgoliu, fiecare si-a forjat partidul sau partida lui. Cei care – intre ei, si Vieru – au optat pentru-o viata mai comoda, la Bucuresti, au pierdut puncte, si-au sifonat imaginea la Chisinau. Vieru – si cei din generatia lui – a trebuit sa suporte si vehementa, insolenta contestatie a "lupilor tineri", a noilor valuri de scriitori, doxati si dotati, integrati perfect noii literaturi, dar ignorind ori distrugind cu cinism juvenil ceea ce s-a scris inaintea lor.

Nici in tara, desi a primit numeroase onoruri, Grigore Vieru nu s-a bucurat de recunoasterile critice la care, poate, spera, asta si datorita tangentei cu personaje compromise, aici, moral, dar care dincolo, peste Prut, au fost mereu receptate ca sustinatoare ale cauzei basarabene. Ne va fi pururi greu sa intelegem aceste resorturi, sa privim aceeasi realitate cu ochii celuilat… Ceea ce nu inseamna ca Vieru nu a fost in gratiile publicului larg – si ale unor scriitori congeneri – aparitiile sale, lansarea unei carti noi adunind spontan cititorii fideli nu doar lui, ca atare, ci unei anume poezii, veche ca vinul – si atingatoare la coarda sensibila.

Este ciudat si simptomatic cum, in ultimele doua decenii, basarabeni care si-au facut steag din romanitate, romanism sint inchisi, mor sau sint schiloditi in accidente de circulatie. Sa ne amintim de Ilie Ilascu si grupul lui, incarcerat 10 ani la Tiraspol. De Doina si Ion Aldea Teodorovici, ucisi pe o sosea din preajma Bucurestilor. De Dumitru Matcovschi, pulverizat de un camion, la Chisinau. Nu improvizez nici un scenariu, dar voi reitera o premonitie a lui Grigore Vieru, marturisita in decembrie, la Iasi, unor scriitori care i-au fost in preajma. "Mi-e teama sa ma-ntorc acasa, zicea Vieru. Mi-e teama ca am sa mor intr-un accident de masina". Si repeta, obsedant: "Am sa mor intr-un accident de masina…". Ceea ce, in scurta vreme, s-a si intimplat. Avea motive poetul-tribun sa-i fie teama de un accident, verbul lui raminind in continuare necrutator fata de voroninii care polueaza limba si simtirea romaneasca.

La Chisinau, ziua inmormintarii lui Grigore Vieru a fost zi de doliu national… moldovenesc. Un gest oficial care a venit, desigur, in intimpinarea dorintei populare, o incercare de oblojire a unei imense rani. si, as zice, o imoralitate oficiala, o ultima jignire, adusa memoriei celui ce a reprezentat opozitia deschisa, tenace, picatura romaneasca picurata in crestetul falsificatorilor de legi si datini.

Cind lucrurile se vor aseza, cind – si daca – se va privi sine ira et studio spre istoria recenta, Grigore Vieru, de nu va fi asezat in galeria marilor poeti, va fi sigur in galeria unionistilor, intregind o falanga care-i cuprinde pe Alecsandri si Kogalniceanu, pe Goga si Mateevici, pe Eminescu, desigur. Nu-i putin, pentru o viata de om si de poet, asa cum a fost. Intruchipare fragila, macinata de boli, cel ce a scris Radacina de foc s-a dovedit a avea o combustie launtrica, o energie mereu reanimate de contactul cu pamintul natal, cu graiul si sufletul romanesc.

Si totusi, de ce-l vad oare, in ultima instanta, ca pe un don Quijote luptindu-se cu morile de vint ?

Publicitate și alte recomandări video