Caută 
4 MIN
Statutul de film cult al Tokyo Decadence (Ryuki Murakami, 1992), greu de gasit (cel putin inainte sau facind abstractie de piratebay, unde, practic, se manifesta initiativele de upload ale citorva indivizi mai generosi – si curajosi, avind in vedere vinatoarea lansata de curind in State dupa „pirateria" on-line) – se poate datora faimei de pelicula interzisa (in Australia si Coreea de Sud) datorita actelor sexuale prezentate (doua dintre ele implica vibratoare si oglinzi – odata cu un barbat dominator si alternativ cu o dominatrix. O alta practica transgresiva ar fi asfixierea erotica, in care rolurile sint, din nou, egal distribuite: mai intii un barbat vrea sa o asfixieze partial pe Ai, in vreme ce in alt episod, un al doilea client solicita sa fie asfixiat de Ai si de colega ei de serviciu). Pentru mine, filmul a insemnat si identificarea unor artisti de a caror activitate fusesem intrucitva constient, insa cacre nu primisera corp fizic inainte de Tokyo Decadence. Autorul filmului, Ryu Murakami, e un romancier japonez a carui literatura a fost adaptata in ecranizari cu profil destul de vizibil in spatiul nostru, daca e sa ne gindim doar la Auditia lui Takashi Miike. O tema inrudita cu cea din Topaazu apare in alt roman de-al sau, Love & Pop (subintitulat Topaz II), in care o eleva de liceu isi suplimenteaza banii de buzunar practicind activitati de rendez-vous platit – ecranizarea regizorului de anime Hideaki Anno m-a frapat acum citiva ani mai ales datorita imaginii care foloseste lentile fish-eye si pozitii fixe neobisnuite – cum ar fi pe un trenulet in miscare recurenta printre picioarele eroinei.
Autorul coloanei sonore din Tokyo Decadence, Ryuchi Sakamoto, e o figura si mai prezenta decit romancierul si regizorul Ryu Murakami. De la Oscarul pentru muzica din Ultimul imparat al lui Bertolluci la colaborarea cu artistii sonori Alva Noto (pe albumele Vrioon, Insen etc.) sau Fennesz, Sakamoto e unul dintre personajele care, pina la Tokyo Decadence, popula fara chip un univers hiper-familiar. Acest film-acuzatie violenta adusa unei industrii a sexului ipocrite si crude are o coloana sonora care recreeaza din sintetizator (ramas instrument preferat din anii lui Sakamoto cu trupa Yellow Magic Orchestra), corzi si chitara un sound de muzica de film ce aduce cumva aminte de Nino Rota. (De altfel, muzica de film preferata a artistului japonez e cea din La Strada). Inventarul de perversiuni sexuale implica societatea japoneza care tolereaza abuzurile instutionalizate la care se supune Ai. Ea nu lucreaza de capul ei: exista un birou central, in care angajatii (fete de toate marimile si baieti in ciorapi de plasa) asteapta cuminti urmatorul job.
Un alt film: Rocco Casting Romania e un porno din 2002. Ce-l deosebeste de alte filme de gen e ca primele 40 de minute din 60 chiar cuprind un casting organizat dupa schema cunoscuta din preproductia de cinema. Dupa semnele stradale si accentul fetelor, actiunea nu pare sa aiba loc in nici o regiune a Romaniei, titlul fiind mai mult un pretext pentru eufonie. (Pe un blog despre starlete apar urmatoarele comentarii: 1. Eu zic ca exagereaza ce face ala cu ele… sau mi se pare mie… totusi strica imaginea Romaniei; si 2) Lol e si o tipa din Risnov acolo). Rocco organizeaza castingul intr-un apartament cu mobila veche si ferestre la strada; lemn si covoare. In Ungaria, fetele sint si din jur: o blonda ucraineanca invata limbi straine, stie deja engleza si franceza, s-a apucat de spaniola. Romanca e "pe jumatate italianca", precizarea apartinindu-i lui Rocco. Regizor-actor, starul porno observa caracterul fetelor inca de la primii pasi in camera: „are o privire puternica" – inseamna ca e potrivita, „e foarte simpatica" – trimite fata inapoi acasa, manierat. Citeva dintre ele sint prea timide pentru asa ceva, nici ele nu stiu de ce au venit. Dupa o examinare clinica, sint imediat puse pe picior de plecare; se imbraca neconvingator, in timp ce altele se dezbraca linga, – ce ciudat, ce situatie de 2002!
Aproape ca se realizeaza un schimb de efecte intre metafora care se foloseste de carnal – Tokyo Decadence – si carnalul ce renunta la aura de tabu dezgolit. El nu mai este utilizat pentru a se transmite un alt mesaj, el e acolo. Desi in Rocco… fiecare fata e dezbracata si incercata in cel mai utilitarist mod, reies clar infatisate tipologiile umane. Acolo unde Tokyo Decadence stilizeaza si schematizeaza personajele, servind unui soi de demonstratie despre un anumit fel de lume, fetele (prin limitarile practicii) din Rocco Casting Romania sint complexe si indefinibile, diferite, fiecare fara posibilitate de comparatie. Sa fiu clar, Rocco… e pornografie clasica – tratamentul si rolurile sint impartite exploatativ de la stinga la dreapta. Ochiul insa sticleste dincolo de imagine pornografica, spre caracterul si intentiile actantilor.
Demitizarea sexului in filme se face greu si cu rusine. Productiile dedicate sint pure si dure, sexul nu semnifica, e hiperrealist. Conotatiile din filmele artistice muta intotdeauna subiectul in alte directii, spre spatii secunde de joc, care insa isi dobindesc intransigenta prin intermediul metaforei. Porno e civil, porno nu minte si are avantajul ca, odata vazut, se comporta ca un film efemer, o realitate unica: nu se mai vrea vazut din nou. Sa-l vezi inseamna sa-l distrugi.
