Razboi prin procura in Orientul Mijlociu

Orientul Mijlociu a intrat in faza unui razboi prin „procura” (war by proxy) care opune Israelul unei coalitii ad hoc iraniano-siriene. Aceasta actioneaza prin intermediul miscarii Hamas in teritoriile autonome palestiniene si al gruparii Hezbollah, in Liban. Desigur, aceasta teza este sustinuta intens la Tel Aviv, in timp ce puterile vizate o contesta.
Totusi, chiar fara a minimaliza capacitatea de actiune autonoma a celor doua organizatii, este greu de crezut ca decizia de a lovi Israelul a fost luata fara avizul sustinatorilor de la Teheran si Damasc.
Iranul a trecut peste divergentele interconfesionale sunniti-siiti, afirmindu-se drept principalul (desi nu singurul) sprijinitor al Hamas, inca din perioada revoltelor palestiniene de la sfirsitul anilor ’80 (prima Intifada). Sustinerea a continuat si s-a intensificat dupa semnarea acordurilor de pace din 1993, pe care Hamas a incercat constant sa le torpileze, prin acte de terorism. Teheranul a gazduit mai multe conferinte internationale vizind sprijinirea Intifada, in perioada in care Hamas s-a aflat in opozitie fata de regimul lui Yasser Arafat. Traditia a fost reluata in luna aprilie a acestui an, dupa victoria electorala a Hamas, cind s-a pus si problema spargerii boicotului financiar instituit de Israel si Occident impotriva noului guvern palestinian.
Tot Iranul a fost inspiratorul partidului-militie Hezbollah, creat de extremistii siiti dupa invazia israeliana in sudul Libanului, in 1978, si al carui patron spiritual este defunctul ayatollah Khomeiny, liderul revolutiei islamice iraniene. Hezbollah s-a angrenat in acte teroriste mai „internationalizate” decit Hamas, ale carui atacuri vizau cu prioritate Israelul. Interventia siriana „defensiva” in Liban a impus acestei tari un sistem cu aparente democratice, dar a privat-o de suveranitate. Miscarea Hezbollah a trecut de sub patronajul iranian sub cel sirian, din motive preponderent logistice, si a jucat un rol important in acest proiect. Aripa sa politica participa la viata parlamentara, in cadrul modelului consociational (guvernare in comun) ce reunea partide crestin-maronite, sunnite si siite, sub obladuirea Damascului, in timp ce aripa militara avea sarcina de a lupta cu armata israeliana si cu militiile pro-israeliene in sudul Libanului (pina la retragere), iar ulterior de a securiza zona in favoarea Siriei si de a lansa, sporadic, tiruri impotriva teritoriului israelian. Dupa retragerea israeliana, guvernul libanez nu si-a mai impus niciodata autoritatea asupra sudului tarii, care a devenit un fief al Hezbollah. Acest status quo a fost perturbat de retragerea trupelor siriene, survenita pe fondul reactiilor interne si internationale provocate de posibila implicare siriana in asasinarea premierului libanez Rafic Hariri, in februarie 2005.
Nu se poate decit specula pe aceasta tema, dar este foarte probabil ca Teheranul si Damascul sa fi incurajat optiunea razboiului. Si Hamas, si Hezbollah ar fi urmat sa se confrunte cu mari probleme pe plan intern: prima, din cauza dificultatilor guvernarii, iar cealalta – pe fondul scaderii influentei siriene si al intaririi liniei moderate in cadrul comunitatilor musulmane. Pe de alta parte, atit Iranul, cit si Siria urmaresc slabirea pozitiei SUA in regiune, iar sustinerea pe care America o acorda actiunilor israeliene nu ii va usura in nici un caz misiunea in Irak.
Desigur, obiectivele iraniene se diferentiaza de cele siriene prin prisma regimurilor politice din cele doua tari. Siria este condusa de o dictatura politico-militara mai degraba „clasica”, ale carei obiective internationale sint preponderent conservatoare – recuperare de teritorii si influenta asupra vecinilor. De aceea, in mod normal, liderii sirieni nu ar trebui sa doreasca generalizarea conflictului si – in nici un caz – intrarea tarii lor in razboi. Ei ar trebui sa fie satisfacuti de refacerea prestigiului Hezbollah in rindul musulmanilor din Liban si ar prefera o incetare rapida a focului, care sa nu lase timp armatei israeliene sa distruga total pozitiile Hezbollah in sudul Libanului. In fine, orice slabire a autoritatii actualului guvern proocidental de la Beirut, condus de Fuad Siniora, va fi bine primita de sirieni.
Regimul islamist teocratic de la Teheran este mult mai putin predictibil, mult mai predispus la a se plimba pe marginea prapastiei. Insa, in conditiile in care obiectivele sale propagandistice au fost atinse, nici guvernul iranian nu ar trebui sa-si asume riscul unei confruntari directe cu Israelul. O implicare de natura ofensiva a Iranului ar delegitima aceasta tara in ochii comunitatii internationale, amplificind temerile privind eventuala folosire iresponsabila a armamentului nuclear, in cazul in care Teheranul va putea duce la bun sfirsit acest program.

Publicitate și alte recomandări video