Romania lui Johnny Raducanu

Mi-a parut tare rau cind am aflat, saptamina trecuta, ca a murit Johnny Raducanu. Il vazusem de multe ori in concerte si ceea ce ma cistiga de fiecare data era nu neaparat virtuozitatea sa, care nu te mai poate da pe spate daca i-ai ascultat pe marii pianisti ai jazz-ului, cit bucuria de a canta. Dincolo de muzicianul care a fost, Johnny Raducanu a fost insa si un personaj. Cind am citit cartulia lui Baricco, Novecento, si apoi, cind am vazut filmul lui Tornatore, mi l-am imaginat pe Johnny Raducanu in locul protagonistului acelei minunate fictiuni despre fascinatia muzicii, in care un pianist nu paraseste niciodata vaporul pe care era angajat, perfectionindu-si arta si cistigind o faima nedorita, in lumea de afara, cea "reala".

Putini stiu ca, in afara interviurilor pe care le-a dat cu generozitate si care erau pline de sarm si de patos, Johnny Raducanu (pe numele sau real: Cretu) a semnat si citeva zeci de articole, reunite acum vreo cinci ani intr-o cartulie care se intituleaza Tara lui Johnny; aceasta reuneste citeva tablete ale jazzman-ului, totul ilustrind, prin intermediul unei neobosite critici a prezentului, nostalgia dupa o Romanie a tineretii sale, cea a civilizatiei si a bunului simt. La virsta senectutii, celebrul muzician nu isi mai poate reprima melancolia, chiar daca de cele mai multe ori aceasta se traduce printr-o incruntare sfatoasa, de moralist care se face avocatul civilizatiei interbelice. Sub condeiul lui Johnny Raducanu, anumite fraze-sablon se resemantizeaza, nesunind desucheat si nici macar gargarisit: "Europeni sintem de cind lumea", confirma autorul, evocind permanent acea Romanie a lui, "cea de altadata, care era de mult in Europa, stimata de toate tarile simandicoase si mai mult, populata de rumanii de atunci, care aveau si fete de europeni, invidiate". De altfel, cam toate interventiile maestrului reprezentau un indemn la recuperarea unei stari de normalitate, a unui etalon de civilizatie pe care deceniile de comunism l-au coborit sub standardele acceptabile. De nu l-or fi ingropat pentru totdeauna.

Johnny Raducanu a trait mereu intr-un trecut nitel idealizat, dar singurul pe care il recunoaste ca fiind cuvenitul etalon indigen acceptabil, intr-un trecut al tineretii sale in care pina si viciile aveau un iz de noblete, de buna cuviinta si pareau firesti, simple experiente de maturizare, uneori. Pentru a exemplifica, ma voi opri la un scurt text numit La stabiliment, care evoca trecerea problematicului prag dintre pubertate catre adolescenta. De cele mai multe ori, momentul respectiv era marcat de un botez erotic. Reproduc prompt fragmentul, pentru a nu va atita curiozitatea: "Erau stabilimente, case de rendez-vous, sau, mai pe romaneste, bre, bordeluri, pentru toate buzunarele! Si, Doamne, ce bine era! «Problema» era rezolvata si astfel aveam timp sa ne plimbam cu fetele, sa le respectam, sa nu le bruscam, sa nu le deprimam sau, vai!, viol, fereasca Dumnezeu!" Mersul la dame, asa cum este el povestit de Johnny Raducanu sau de Al. Paleologu, cu nostalgia senectutii, dar nu numai, nu incalca onoarea consoartei si nu atenta la unitatea familiei. In plus, metoda era una educativa la junete, caci ea se practica, cu succes, ne incredinteaza muzicianul, "sub privirile ingaduitoare ale tuturor: parinti, profesori, diriginti, directori etc". Johnny Raducanu are talentul de a infatisa totul in culori credibile, simpatice, stiind, cind e cazul, sa-si dozeze efectele. Urmeaza, cum era de asteptat, o romantica si induiosatoare poveste a dragostei neimpartasite a unui adolescent pentru o "frumusete rara", prostituata Silvia. Nu stiu daca episoadele decupate si resuscitate cu har din zgura memoriei sint autentice, ele sint, oricum, in ordinea naratiunii, cit se poate de convingatoare.

Cel putin la fel de seducatoare se arata a fi paginile de reconstituire a epocii de la cumpana veacului trecut. Pianistul i-a cunoscut pe marii boemi ai vremii, a fost un familiar al elitei de la Mon Jardin, un faimos cabaret ce a raposat la inceputul comunismului. Eugen Jebeleanu, Nina Cassian, Zaharia Stancu, celebrul Ahoe, Fanus Neagu, Labis, Birlic, pictorul Piliuta, MRP sint personaje evocate in treacat. Johnny Raducanu are un real har de portretist; din doua, trei linii el creioneaza siluete credibile, mai ales ca scriitorii, legende pentru multi, sint coboriti printre muritori. Iata-l, bunaoara, pe Camil Petrescu: "Era iesit din comun ca gindire si atitudine si suparator de generos". Dupa care, brusc, mitul este sfisiat: "Dar, vai, saracul, ce sa-i faci? Nevasta domniei sale era pusa de obicei sa faca tapaje in societate, nefiind cuviincioasa". Nu este nimic ireverentios in aceste rinduri, ci din paginile memorialistice respira un aer cuviincios, admirativ, caci autorul poarta un respect indisolubil celor pe care ii considera mari creatori.

In ce consta talentul literar al lui Johnny Raducanu? Mai intii, farmecul acestor pagini il face autenticitatea confesiunii, data de naturaletea discursului si de curajul de a spune lucrurilor pe nume, direct, fara eufemisme. El improvizeaza si in scris, la fel cum improvizeaza si in muzica, cu o egala usurinta, sarind, in cadrul aceluiasi text chiar, de la un subiect la altul cu o nonsalanta de invidiat. Intrat in rol, maestrul (ii place sa fie numit astfel, se vede limpede) povesteste cu aceeasi daruire despre bordelurile de altadata, despre moda tineretii sale, despre muzicienii in voga atunci, ca si despre intilniri cu monstrii sacri ai jazz-ului sau, coborind pe pamint, despre ambuteiaje in circulatie ori prostul gust ubicuu astazi. Nu are nici o retinere, isi da, la modul cel mai simpatic, cu parerea despre orice, fara inhibitii si fara a-si propune sa respecte vreun plan al discutiei. Fragmentele memorialistice stau firesc alaturi de simple peroratii pe marginea celor mai obisnuite subiecte. Rostite de altcineva, unele lucruri ar deveni banale si ar plictisi. Colocvialitatea lui Johnny Raducanu le confera, insa, sarm, caci el are darul de a discerne pitorescul din noianul de cenusiu.

E mare pacat ca un muzician si un personaj de talia sa a disparut intr-un mod atit de discret, inconjurat de indiferenta celorlalti. Viata lui Johhny Raducanu, fidela unui crez plastic exprimat ("cred ca arta inseamna sa pui fundul la bataie si sa inveti sa distribui tot ce ai in tine, dat de Dumnezeu"), nu este iesita din comun decit prin fidelitatea fata de propria vocatie, iar aceasta o face exemplara. Dincolo de asta, el a fost unul dintre nu multii martori ai unei lumi ale carei vestigii ne fac bine, oferindu-ne un necesar reper.

Din nefericire, Romania lui Johnny Raducanu, cea a bunului simt si a seriozitatii, este si ea tot o amintire indepartata.